Zilele au trecut. Am citit toate notiţele despre Oswald ale lui Al Templeton de atâtea ori încât aş fi putut să redau pasaje întregi pe de rost. Am mers la bibliotecă încercând să găsesc articole despre crimele şi dispariţiile care au întunecat oraşul Derry în 1957 şi 1958. Am căutat articole despre Frank Dunning şi temperamentul lui vulcanic, dar nu am găsit nimic. Dacă fusese arestat, ştirea nu ajunsese în rubrica din ziar destinată activităţilor poliţiei, rubrică destul de mare în timpul săptămânii, dar acoperind o întreagă pagină în zilele de luni când conţinea rezumatul tuturor evenimentelor infracţionale din weekend (majoritatea petrecându-se după ora de închidere a barurilor). Singura menţiune despre tatăl omului de serviciu se referea la o acţiune caritabilă din 1955. Center Street Market a oferit Crucii Roşii zece la sută din profitul din toamna aceea pentru a veni în sprijinul comunităţilor afectate de uraganele Connie şi Diane care uciseseră două sute de persoane de pe Coasta de Est şi provocaseră inundaţii grave. Am găsit şi o fotografie în care tatăl lui Harry înmâna un cec supradimensionat reprezentantului regional al Crucii Roşii. Dunning îşi declanşase iar rânjetul strălucitor de vedetă de cinema.

Nu m-am mai dus la Center Street Market, dar în două weekenduri – ultimul din septembrie şi primul din octombrie – l-am urmărit pe cel mai renumit măcelar din Derry la sfârşitul zilei scurte de lucru de sâmbătă. Am închiriat de la punctul Hertz de lângă aeroport maşini care nu atrăgeau atenţia. Pentru că mi se părea că Sunlinerul meu era mult prea ţipător pentru a putea fi folosit în asemenea misiuni.

În prima după-amiază de sâmbătă, s-a dus la un târg de vechituri cu un Pontiac pe care îl ţinea cu chirie într-un garaj din centru şi pe care rareori îl folosea în timpul săptămânii. Duminica următoare s-a dus la fosta lui casă de pe Kossuth Street, şi-a luat copiii şi i-a dus la cinematograful Aladdin unde au văzut două filme Disney. Chiar de departe mi-am putut da seama că Troy, băiatul cel mare, era îngrozitor de plictisit şi la intrare şi la ieşire.

Dunning nu a intrat în casă nici când şi-a luat copiii, nici când i-a adus. La venire i-a claxonat, iar la întoarcere i-a lăsat în faţă şi i-a urmărit cu privirea până ce toţi patru au intrat în casă. Dar nu a plecat imediat după aceea, ci a rămas în maşină, cu motorul mergând, fumând o ţigară. Poate sperând că frumoasa Doris va ieşi să stea de vorbă cu el. Când a înţeles că asta nu avea să se întâmple, a întors călcând aleea din faţa casei unui vecin şi a pornit în trombă cu roţile schelălăind şi ţeava de eşapament împroşcând nori de fum albastru.

M-am lăsat în jos pe scaunul maşinii închiriate, dar n-ar fi trebuit să-mi fac probleme. Nu s-a uitat deloc în direcţia mea când a trecut şi am pornit iar în urmărirea lui după ce se depărtase bine pe Witcham Street. A dus maşina apoi la garaj, a băut o singură bere în The Lamplighter, aproape pustiu la ora aceea şi s-a îndreptat spre pensiunea de pe Charity Avenue cu paşi târşâiţi şi capul plecat.

Următoarea sâmbătă, pe patru octombrie, şi-a luat copiii şi i-a dus la un meci de fotbal la Universitatea din Maine, în Orono, la vreo cincizeci de kilometri distanţă. Am parcat pe Stillwater Avenue şi am aşteptat să se termine partida. La întoarcere, au mâncat ceva la Ninety-Fiver. Am oprit în parcare, pândindu-i să iasă, gândindu-mă în tot acest timp că, indiferent ce vor să ne facă să credem filmele poliţiste, viaţa unui detectiv particular este extrem de plicticoasă.

Când Dunning şi-a adus copiii acasă, crepusculul se furişa deja peste Kossuth Street. Era evident că lui Troy îi plăcuse meciul mai mult decât îi plăcuseră aventurile Cenuşăresei, pentru că a coborât din maşină fluturând un fanion al echipei Black Bears şi râzând cu gura până la urechi. Şi Tugga şi Harry aveau fanioane şi păreau mai însufleţiţi, ceea ce nu se putea spune şi despre Ellen, care dormea dusă. Dunning a dus-o în braţe până la uşă. Acum doamna Dunning a apărut în prag cât să-şi ia copila adormită.

Dunning i-a spus ceva lui Doris. Se pare că răspunsul ei nu i-a fost pe plac. Distanţa era mult prea mare ca să-i pot desluşi expresia, dar vorbea şi o ameninţa cu degetul. Femeia l-a ascultat, a clătinat din cap, s-a întors şi a intrat în casă. El a rămas acolo câteva clipe, apoi şi-a scos pălăria, lovind-o de picior.

Chestii interesante – care îmi puteau spune multe despre relaţia lor – dar atâta tot. Nu asta căutam.

Ziua următoare a fost însă diferită. Mă hotărâsem să-l mai urmăresc doar de două ori în duminica aceea, deoarece, chiar şi ascuns într-o maşină închisă la culoare care aproape se topea în peisaj, dacă aş fi insistat mai mult ar fi însemnat să-mi asum nişte riscuri inutile. La primul drum nu am observat nimic ieşit din comun şi de ce ar fi fost altfel? Din norii cenuşii cădea o burniţă dezolantă. Mi-am închipuit că se uita probabil la meciurile de la televizor împreună cu ceilalţi chiriaşi ai pensiunii, afumând cu ţigările salonaşul doamnei Edna Price.

Dar m-am înşelat. Tocmai când intrasem pe Witcham Street, l-am văzut că se îndreaptă spre centru, îmbrăcat acum în blugi, cu un hanorac şi o pălărie impermeabilă cu boruri largi. L-am depăşit şi am parcat pe Main Street, la o stradă distanţă de garajul unde îşi ţinea maşina. Douăzeci de minute mai târziu îl urmăream spre vest, spre ieşirea din oraş. Nu era mult trafic, aşa că am avut grijă să rămân mult în urmă.

S-a dovedit că destinaţia lui era cimitirul Longview, la trei kilometri de Derry Drive-In. S-a oprit la o florărie de vizavi şi a cumpărat două coşuri cu flori de toamnă de la o bătrână care, tot timpul tranzacţiei, le-a ferit de ploaie cu o umbrelă.