Am întors maşina şi m-am dus şi eu la Longview. Riscam, dar trebuia să-l văd pentru că mi se părea interesant ce face. În parcare nu erau decât două camionete cu ustensile de grădinărit acoperite de prelate şi un încărcător vechi, rămas parcă din timpul războiului. Nici urmă de Pontiacul lui Dunning. Am traversat parcarea înspre aleea pietruită a cimitirului care se întindea pe vreo zece pogoane de coline.

Aleea principală se ramifica în cărări mai mici. O pâclă groasă se ridica de prin văi, iar burniţa se transformase într-o ploaie mohorâtă. Una peste alta, nu era tocmai o zi bună ca să-ţi vizitezi răposaţii. Aşa că Dunning era singur. Parcase Pontiacul la jumătatea dealului, pe una din aleile laterale, şi aşeza coşurile cu flori în faţa a două morminte alăturate. Probabil mormintele părinţilor lui, mi-am spus, dar nu-mi păsa prea mult ale cui erau. Am întors maşina şi l-am lăsat cu treburile lui.

Când am ajuns la apartamentul meu de pe Harris Avenue, prima ploaie serioasă din toamna aceea începuse să cadă peste oraş. Probabil că acum, în centru, canalul mugea, iar zăngănitul acela ciudat reverberat prin pereţii lui din beton era mai distinct ca oricând. Dar nici asta nu mă interesa. Mi-am deschis la repezeală carneţelul, am găsit o foaie albă şi am notat: 5 octombrie, 3:45 după-amiaza, Dunning la cim. Longview pune flori la mormintele părinţilor (?). Ploaie.

Găsisem ce căutasem.

În săptămânile dinaintea Halloweenului, domnul George Amberson a examinat aproape toate proprietăţile din zonele cu potenţial comercial din Derry şi din oraşele învecinate.

Ştiam că nu aveam să fiu acceptat peste noapte de localnici ca unul de-ai lor dar voiam să-i obişnuiesc cu imaginea decapotabilei mele roşii încadrate în peisajul lor cotidian. Ia uite-l pe tipul ăla cu imobiliarele. E aproape de-o lună pe-aici. Dacă-şi ştie meseria, cineva o să se căpătuiască în curând.

Când mă întrebau ce anume caut, le făceam cu ochiul şi zâmbeam. Când mă întrebau cât am de gând să stau prin oraş, le spuneam că nu ştiu. Am învăţat geografia oraşului şi am început să învăţ geografia lingvistică a anului 1958. De exemplu, am aflat că războiul însemna al Doilea Război Mondial; conflictul însemna războiul din Coreea. Amândouă se terminaseră, adio şi n-am cuvinte. Oamenii îşi făceau griji din cauza Rusiei şi a aşa-zisei curse a înarmărilor, dar nu prea mult. Oamenii îşi făceau griji din cauza delincvenţei juvenile, dar nu prea mult. Era criză, dar oamenii trecuseră prin altele şi mai rele. Când te tocmeai cu cineva se zicea că ai sânge de evreu (sau că tragi lumea pe sfoară). Acadelele ieftine se numeau dots, wax lips şi niggerbabies. Jim Crow era apreciat în sud. La Moscova, Nichita Hruşciov profera ameninţări. La Washington, preşedintele Eisenhower tăia frunză la câini, mânca şi se veselea.

Nu la multă vreme după întâlnirea cu Chaz Frati, m-am dus să inspectez defuncta turnătorie Kitchener. Se afla în nordul oraşului, pe un teren lăsat în paragină, şi da, ar fi fost locul perfect pentru ridicarea unui centru comercial de îndată ce se construia până aici prelungirea „Şoselei unde faci doi kilometri pe minut”. Când am vizitat locul – lăsând maşina pe margine în momentul când drumul pietruit ameninţa să-mi sfărâme axul motorului – m-am gândit că seamănă cu ruinele unei civilizaţii străvechi: priviţi-mi lucrarea şi plângeţi. În iarba înaltă erau mormane de cărămizi şi bucăţi ruginite de utilaje vechi. În mijloc, coşul industrial, de mult prăbuşit, îşi etala hainele de funingine şi deschidea spre univers un hău întunecat. Era atât de mare, că aş fi putut să intru în el doar dacă mi-aş fi aplecat puţin capul şi umerii, şi nu sunt o persoană scundă.

În săptămânile acestea dinaintea Halloweenului, am văzut mult din Derry şi am simţit mult din Derry. Localnicii se purtau civilizat cu mine, dar – cu o singură excepţie – întotdeauna distant. Chaz Frati era excepţia despre care vorbesc şi, privind în urmă, cred că ar fi trebuit să mi se pară ciudate destăinuirile lui spontane, dar aveam atâtea pe cap, iar Frati nu era prea important. Mi-am zis că uneori se întâmplă să dai şi de un tip prietenos, nimic mai mult. Şi am alungat gândul. Nici prin gând nu mi-a trecut că un individ pe nume Bill Turcotte îl pusese pe Frati să se bage în seamă cu mine.

Bill Turcotte, cunoscut şi sub numele Fără Bretele.

Bewie-cea-cu-blugii-Levie spusese că s-au terminat vremurile rele în Derry. Dar cu cât vedeam mai multe (şi, mai ales, cu cât simţeam mai multe), cu atât ajungeam să cred că Derry nu era ca alte locuri. Ceva nu era în regulă aici. La început am încercat să îmi spun că eu eram de vină, nu oraşul. Eram un om dislocat, un beduin al timpului şi oriunde m-aş fi dus, tot aş fi avut senzaţia că e ceva în neregulă, că e cam aiurea – ca în oraşele de coşmar din romanele ciudate ale lui Paul Bowels. Argumentul acesta a fost destul de convingător la început, dar, pe măsură ce treceau zilele, iar eu continuam să explorez acest mediu nou, am devenit tot mai conştient că nu era aşa. Am început să mă îndoiesc de faptul că vremurile rele s-au terminat, aşa cum susţinuse Beverly Marsh, şi îmi închipuiam (în nopţile când nu puteam să dorm – şi au fost destule) că nici ea nu e convinsă de asta. Oare nu zărisem un grăunte de îndoială în ochii ei? Oare nu avusese privirea cuiva care nu crede, dar vrea să creadă? Care simte nevoia să creadă?

Ceva rău. Ceva foarte rău.

Anumite case care păreau a se holba cu