expresia celor care suferă de cumplite boli psihice. Un hambar gol de la periferia oraşului a cărui uşă se deschide şi se închide încet pe balamale ruginite, mai întâi dezvăluind întunericul dinăuntru, apoi ascunzându-l. Un gard spart de pe Kossuth Street, la câteva case mai departe de locuinţa doamnei Dunning şi a copiilor ei. Mi se părea că prin acel gard fusese aruncat ceva – sau cineva – dedesubt, în Barrens. Un teren de joacă, cu roata care se învârte chiar fără copii sau vânt care s-o împingă. Într-o zi am văzut o sculptură rudimentară, prezentându-l pe Iisus, plutind în canal şi intrând în tunelul care trecea pe sub Canal Street. Avea aproape un metru lungime. Rânjetul îi dezvelea colţii. Coroana de spini îi era şmechereşte pusă pe o sprânceană; sub ochii albi şi bizari ai acestei chestii fuseseră pictate lacrimi de sânge. Părea fetişul unui narcoman. Pe aşa numitul Pod al Săruturilor din parcul Bassey, printre multele inscripţii academice şi declaraţii de dragoste nepieritoare, cineva scrijelise cuvintele: O SO OMOR PE MAMA CURÂND, iar dedesubt, altcineva adăugase: NUI DESTUL DE CURÂND ARE BOALĂ-N EA. Într-o după-amiază, pe când mă plimbam pe lângă Barrens, am auzit un schelălăit cumplit şi am văzut silueta unui om slab pe estacada căii ferate nu departe de locul unde mă aflam eu. Mâna i se ridica şi cobora cu un ciomag. Bătea ceva. Schelălăitul a încetat iar eu mi-am zis: Era un câine şi l-a dovedit. L-a adus aici cu o frânghie şi l-a omorât în bătaie. Bineînţeles că n-aveam de unde să ştiu dacă aşa era… deşi ştiam. Am fost sigur atunci şi sunt sigur şi acum.

Ceva rău.

Ceva foarte rău.

Este oare povestea mea influenţată în vreun fel de toate lucrurile astea? Povestea despre tatăl omului de serviciu şi despre Lee Harvey Oswald (cel cu zâmbetul superior ce pare a spune că deţine un secret şi cu ochii cenuşii care îţi ocolesc mereu privirea)? Nu ştiu sigur, dar pot să-ţi mai spun încă un lucru: era ceva în coşul acela dărâmat de la turnătoria Kitchener. Nu ştiu ce era şi nici nu vreau să ştiu, dar am văzut o grămadă de oase roase la intrare lângă o zgardă micuţă cu un clopoţel, roasă şi ea. Zgardă ce aparţinuse pisicuţei unui copil. Şi din coşul căzut – din adâncurile acelui orificiu supradimensionat – au venit spre mine foşnetele şi trosnetele făcute de ceva care se mişca.

Vino să vezi cu ochii tăi, îmi şoptea acel ceva în minte. Lasă totul baltă, Jake – intră şi vezi cu ochii tăi. Intră şi vizitează-mă. Timpul nu contează aici. Aici timpul pluteşte. Ştii că vrei, ştii că eşti curios. Poate că-i o altă vizuină de iepure. Un alt portal.

Poate că aşa era, dar nu prea cred. Cred că acolo, înăuntru, ascunzându-se în tubul acela uriaş al coşului industrial, era Derry – cu toate cele care nu erau în regulă în el, cu tot ce era rău. Hiberna. Le dădea oamenilor senzaţia că vremurile rele se terminaseră, îi aştepta să se relaxeze şi să uite că fuseseră vreodată vremuri teribile aici.

Am plecat grăbit de acolo şi nu m-am mai întors niciodată în partea aceea a oraşului.

3

Într-o zi din a doua săptămână a lui octombrie – când stejarii şi ulmii de pe Kossuth Street deveniseră deja o orgie de auriu şi roşu – am mai trecut o dată pe la West Side Recreation Hall. Niciun vânător de comori imobiliare care se respectă nu ar fi pierdut prilejul să investigheze în amănunt posibilităţile oferite de un asemenea loc de calitate şi, prin urmare, i-am întrebat pe cei de pe stradă cum era înăuntru (căci poarta era ferecată cu un lacăt, desigur) şi când a fost închisă.

Am vorbit şi cu Doris Dunning. Cadră de frumoasă spusese Chaz Frati. Clişeu de obicei lipsit de sens, dar purul adevăr în cazul acesta. Anii îi ridaseră fin colţurile ochilor şi mai adânc colţurile gurii, dar avea un ten splendid şi o siluetă nemaipomenită, cu pieptul mare (în 1958, când Jayne Mansfield se afla la apogeul carierei, sânii mari erau consideraţi o calitate, nu un defect ruşinos). Am discutat în prag. Ar fi fost lipsit de cuviinţă să mă invite înăuntru, deoarece copiii erau la şcoală, iar vecinii ar fi avut motive de bârfe serioase, mai ales că soţul ei plecase de acasă. Într-o mână avea o cârpă de praf, în cealaltă o ţigară. Din buzunarul şorţului ieşea un flacon cu lichid pentru lustruit mobila. Ca marea majoritate a locuitorilor din Derry, a fost politicoasă, dar distantă.

Da, mi-a zis, când era deschisă şi funcţiona, West Side Rec fusese un loc nemaipomenit pentru copii. Era tare bine să ai un loc atât de aproape unde să se ducă după cursuri şi să se joace după pofta inimii. De la fereastra bucătăriei vedea şi locul de joacă, şi terenul de baschet, dar acum erau pustii asta era tare trist. A mai zis că i se pare că Rec a fost închisă într-una din rundele de tăieri de costuri bugetare, dar privirea-i care alerga de colo-acolo buzele strângându-se spasmodic păreau a spune că sala fusese închisă într-una din rundele de dispariţii şi asasinate de copii. Preocupările de natură bugetară probabil că fuseseră secundare.

I-am mulţumit şi i-am dat una din noile mele cărţi de vizită. A luat-o, a aruncat un surâs aiurit şi a închis uşa. A închis-o uşor, nu a trântit-o, dar am auzit-o cum pune lanţul pe dinăuntru.

M-am gândit că, atunci când va veni Halloweenul, West Side Rec îmi va fi de folos, deşi nu mă dădeam în vânt după ideea asta. Nu credeam să întâmpin vreo dificultate când va fi să intru, iar una dintre