ferestre îmi va oferi o vedere foarte bună asupra străzii. Credeam, de asemenea, că Dunning va veni cu maşina, nu pe jos, şi ştiam cum arată maşina lui. În conformitate cu eseul lui Harry, totul se va întâmpla după căderea întunericului, dar iluminatul stradal era bun.

Desigur că toată povestea asta cu vizibilitatea era ca o sabie cu două tăişuri. Dacă nu care cumva era complet absorbit de ce avea de gând să facă, cu siguranţă că Dunning mă va observa când mă voi îndrepta în goană spre el. Aveam pistolul, dar avea precizie doar la maximum cincisprezece metri. Şi va trebui să fiu mai aproape de atât când voi trage, pentru că în seara de Halloween, Kossuth Street va fi împânzită de fantome şi spiriduşi micuţi. Totuşi nu puteam să îmi permit să aştept până ce va intra în casă şi abia apoi să ies din ascunzătoare, pentru că ştiam din eseu că soţul lui Doris Dunning se va pune pe treabă imediat. Când Harry va ieşi din baie, toţi ceilalţi vor fi fost doborâţi şi, cu excepţia micuţei Ellen, toţi vor fi fost morţi. Dacă aşteptam prea mult, urma să văd ce văzuse şi Harry: creierii mamei sale impregnându-se în husa canapelei.

Şi nu călătorisem mai mult de jumătate de secol doar ca să salvez unul singur. Şi ce dacă mă va vedea repezindu-mă la el? Eu aveam pistolul, el avea doar un ciocan – probabil şterpelit din sertarul cu scule de la pensiune. Ar fi chiar un lucru bun să se dea la mine. Atunci m-aş purta ca un clovn de rodeo care-i distrage atenţia taurului. M-aş agita şi aş ţipa până când l-aş avea în raza armei şi după aia o să-i trag două gloanţe în piept.

Asta în cazul în care voi fi în stare să apăs pe trăgaci.

Şi în cazul în care pistolul va funcţiona. Îl încercasem într-o balastieră de lângă oraş şi mersese… dar trecutul este încăpăţânat şi viclean.

Nu vrea să fie schimbat.

4

Când m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că s-ar putea să existe un loc mai bun pentru pânda mea din seara de Halloween. E drept că aş fi avut nevoie de puţin noroc, dar nu prea mult. Dumnezeu ştie că-i plin de proprietăţi de vânzare prin părţile astea, îmi spusese Fred Toomey, barmanul, în prima mea seară în Derry. Iar prospecţiunile mele i-au confirmat spusele. Ca rezultat al crimelor (şi al inundaţiei din 1957, să nu uiţi acest aspect), se pare că jumătate din oraş era de vânzare. Într-un burg mai puţin rezervat şi distant, un pretins cumpărător, aşa ca mine, ar fi primit instantaneu cheia oraşului şi un weekend de nebunii cu Miss Derry.

Wyemore Lane era o stradă pe care nu o verificasem încă, la un cvartal distanţă de Kossuth Street. Ceea ce însemna că grădinile din spatele caselor de pe Wyemore erau lipite de curţile din spatele caselor de pe Kossuth.

Clădirea de la numărul 206 de pe Wyemore, spate în spate cu casa familiei Dunning, era locuită, însă cea de alături, de la stânga ei – numărul 202 – părea răspunsul la toate rugăciunile mele. Zugrăveala gri era proaspătă şi ţiglele erau noi, dar obloanele erau trase. Acelaşi anunţ galben cu litere verzi pe care îl mai văzusem prin tot oraşul era pus pe peluza proaspăt greblată: DE VÂNZARE LA SPECIALIŞTII ÎN IMOBILIARE DIN DERRY. Mă invita să iau legătura cu specialistul Keith Haney şi să discutăm preţul. N-aveam de gând să fac asta, dar mi-am parcat Sunlinerul pe aleea asfaltată din faţa casei (precis cineva se dăduse peste cap ca s-o vândă) şi m-am îndreptat spre curtea din spate cu capul sus, umerii drepţi, de parcă aş fi avut tot dreptul din lume să mă aflu acolo. Explorându-mi noul mediu descoperisem o mulţime de lucruri interesante, iar unul din ele era că, dacă te purtai într-un anume loc ca şi cum ai fi fost de-al casei, oamenii chiar ajungeau să creadă că eşti.

Gazonul curţii din spate era frumos tuns, iar frunzele erau greblate dezvăluind catifeaua verde. O maşină de tuns iarba fusese depozitată lângă garaj, cu lamele rotative bine acoperite cu o bucată de prelată verde. Lângă trapa pivniţei era o cuşcă de câine cu un semn pe care scria AICI E CASA CĂŢELULUI TĂU. Înăuntru, un teanc de saci pentru frunze nefolosiţi era sprijinit de un făraş şi o pereche de cleşti de grădină. În anul 2011 toate aceste scule ar fi fost încuiate undeva; în 1958 cineva doar a avut grijă să nu stea în ploaie şi cu asta basta. Eram convins că locuinţa era încuiată, dar nu m-a deranjat. Nu mă interesa să sparg uşa şi să intru.

În capătul curţii din spatele casei de la numărul 202 de pe Wyemore era un gard viu înalt de vreun metru optzeci. Adică puţin mai scund decât mine şi chiar dacă era foarte bogat, se putea trece prin el pe partea cealaltă, dacă nu te deranjau câteva zgârieturi. Şi mai bine a fost că, atunci când m-am dus în colţul din dreapta, în spatele garajului, am descoperit că pot vedea în diagonală în curtea din spatele casei familiei Dunning. Am văzut două biciclete. O bicicletă de băiat, marca Schwinn, sprijinită de zid. Cealaltă, culcată pe jos, ca un ponei mort, era a micuţei Ellen Dunning. N-aveai cum să n-o recunoşti după roţile ajutătoare.

Mai erau şi o mulţime de jucării împrăştiate. Una dintre ele era puşca cu aer Daisy a lui Harry Dunning.

5

Dacă ai făcut vreodată parte dintr-un grup de actori amatori – sau dacă ai regizat spectacole de teatru cu elevi în distribuţie, ceea ce eu am făcut chiar destul de des în vremurile mele la liceul din Lisbon Falls – cu siguranţă că ştii ce au însemnat pentru mine zilele rămase până la Halloween. La început, repetiţiile se ţin într-o atmosferă de trândăveală generalizată. Se improvizează, se spun glumiţe, se fac giumbuşlucuri şi se stabilesc multe polarităţi sexuale şi afective.