Mai târziu, seara premierei începe să aducă tot mai mult cu ceva real, iar nu cu un vis absurd. Improvizaţiile se răresc şi apoi dispar cu totul. La fel şi giumbuşlucurile şi, chiar dacă mai rămân glumiţele, hohotele de râs care le însoţesc capătă un accent nervos. Replicile uitate sau greşit spuse sunt mult mai des exasperante, în loc să fie amuzante cum se întâmplase până de curând. Iar actorul care întârzie la repetiţii din momentul în care au fost montate decorurile are parte de un scandal monstru din partea regizorului.

Şi vine şi seara cea mare. Actorii îşi pun costumele şi se machiază. Unii sunt de-a dreptul îngroziţi; niciunul nu se simte pregătit. În câteva clipe se vor afla în faţa unei săli pline cu oameni care au venit să-i vadă la treabă. Ce păruse îndepărtat în perioada când citeau textul pe scena goală devenise realitate. Şi, înainte de ridicarea cortinei, un Hamlet, sau Willie Loman, sau Blanche DuBois va trebui să se repeadă la cea mai apropiată toaletă ca să vomite. Întotdeauna se întâmplă aşa.

Şi crede-mă pe cuvânt când îţi povestesc despre partea cu voma. Eu ştiu. Ştiu al naibii de bine.

În primele ore ale dimineţii zilei de Halloween, m-am pomenit că nu mai sunt în Derry, ci pe ocean. Pe un ocean în plină furtună. Mă ţineam cu toate puterile de balustrada unui vas mare – cred că era un yacht – pe punctul de a se duce la fund. Ploaia mânată de urletele rafalelor de vânt mă izbea în faţă. Valuri uriaşe, negre la bază şi cu o spumă verde, coagulată, la vârf, se năpusteau asupra mea. Yachtul se ridica, se răsucea, apoi plonja iarăşi, cu mişcări sălbatice de burghiu.

M-am trezit din visul acesta cu inima bătând să-mi sară din piept şi cu mâinile încă încleştate de efortul de a mă ţine strâns de balustrada inventată de mintea mea. Doar că nu era doar mintea mea de vină, pentru că patul încă mai mişca în sus şi în jos. Parcă stomacul mi se desprinsese de muşchii ce ar fi trebuit să-l ţină în loc.

În clipe de genul acesta, corpul este aproape mereu mai inteligent decât mintea. Am dat la o parte aşternuturile şi am ţâşnit spre baie, răsturnând în goana prin bucătărie odiosul scaun galben. Sigur că mai târziu aveau să mă doară degetele de la picioare, dar atunci abia dacă am simţit ceva. Am încercat să-mi blochez gâtlejul, însă am reuşit doar în parte. Am auzit un zgomot ciudat care încerca să-şi facă drum prin el şi apoi prin gură. Blâg-blâg-blâg-blâg. Aşa suna. Şi yachtul era, de fapt, stomacul meu. Şi se ridica şi apoi se prăbuşea în spiralele alea oribile. M-am prăbuşit în genunchi în faţa vasului de toaletă şi mi-am vomitat cina. Apoi şi prânzul şi micul dejun de cu o zi înainte: o, Dumnezeule, ouă şi şuncă. Şi am vomitat din nou, doar la gândul acelei cantităţi remarcabile de grăsime. A urmat o pauză, după care a ieşit pe poartă ceea ce mi se părea a fi toată mâncarea de o săptămână.

Tocmai când începusem să sper că se terminase, maţele mi s-au răsucit cu un scrâşnet lichid, înfiorător. M-am ridicat clătinându-mă în picioare, am lăsat în jos colacul şi am reuşit să mă aşez înainte ca totul să iasă în salve apoase.

Dar nu. Nu totul. Nu încă. Stomacul mi s-a mai contorsionat o dată în acelaşi timp cu intestinele care s-au apucat iarăşi de treabă. Nu puteam să fac decât un singur lucru şi l-am făcut: m-am aplecat şi am vomitat în chiuvetă.

Şi tot aşa am ţinut-o până la prânz, în ziua de Halloween. Cam pe atunci prin ambele mele orificii de ejectare nu mai ieşea decât un fel de terci apos. Şi de fiecare dată când vomitam, de fiecare dată când crampele îmi săgetau maţele, n-aveam decât un singur gând: Trecutul nu vrea să fie schimbat. Trecutul este încăpăţânat şi viclean.

Dar aveam de gând să fiu la locul meu când Frank Dunning va ajunge acasă în seara aceea. Chiar dacă încă mi-ar mai fi fost rău şi aş fi împroşcat apă cenuşie pe toate părţile, aveam de gând să fiu acolo. Chiar dacă ar fi fost să mor, aveam de gând să fiu acolo.

Când am intrat în farmacia de pe Center Street, în acea după-amiază de vineri, domnul Norbert Keene, proprietarul, stătea în spatele tejghelei. Paletele din lemn ale ventilatorului din tavan ridicaseră ceea ce îi mai rămăsese din păr într-o pâlpâire de dans: pânze de păianjeni în adierea verii. Doar uitându-mă la el şi am simţit cum bietul meu stomac asuprit face o tumbă de avertizare. Era numai piele şi os – descărnat aproape – sub halatul alb din bumbac şi, când m-a văzut, buzele palide i s-au boţit într-o încercare de zâmbet.

– Parcă nu prea-ţi sunt boii acasă, prietene.

– Kaopectate, am reuşit să articulez răguşit cu o voce care parcă nu-mi aparţinea. Ai aşa ceva?

De fapt, mă întrebam dacă medicamentul fusese inventat.

– Un virus, ceva?

Lumina din tavan se reflecta în lentilele ochelarilor săi cu rame pe şurub şi patina prin jur atunci când vorbea. Ca untul într-o tigaie încinsă, mi-am zis şi imediat stomacul mi-a făcut o altă fandare.

– Circulă prin tot oraşul. Mă cam tem că te aşteaptă douăzeci şi patru de ore destul de neplăcute. Probabil că-i vorba de o bacterie. Probabil că ai folosit un closet public şi nu te-ai spălat pe mâini după aia. Oamenii sunt atât de indolenţi când…

– Ai Kaopectate sau nu?

– Bineînţeles. Raionul al doilea.

– Pamperşi pentru adulţi. Ai?

Rânjetul fără buze se întinse şi mai mult. Pamperşii pentru adulţi sunt caraghioşi, sigur că sunt caraghioşi. Cu condiţia să nu ai tu personal nevoie de ei.

– Raionul cinci. Deşi nu ai nevoie dacă nu ieşi din casă. Şi după paloarea ta… şi după cum transpiri…