– Mulţumesc, i-am zis şi mi-am închipuit că-i trag un pumn în bot şi-i vâr proteza pe gât. Hai, amice, suge niţel Polident.

Mi-am luat articolele de care aveam nevoie cu mişcări lente, nedorind să-mi zgâlţâi măruntaiele lichefiate mai mult decât ar fi fost necesar. Am luat medicamentul (Pachet Economic? Bifat), apoi pamperşii pentru adulţi (Măsură L? Bifat). Pamperşii se aflau în raionul cu produse pentru cazurile de anus contra naturii, între pungile pentru clismă şi nişte colaci de furtun galben, al căror rol nu-l ştiam, dar nici nu îmi doream să-l aflu. Acolo erau şi scutece pentru adulţi, dar le-am refuzat categoric. Dacă va fi cazul, îmi voi îndesa prosoape de bucătărie în pamperşi. Iar gândul ăsta mi s-a părut nostim şi, în ciuda suferinţei mele, a trebuit să mă abţin să nu râd. În starea aceasta delicată în care mă aflam râsul ar fi putut duce la dezastru.

Ca şi cum mi-ar fi sesizat nefericirea, farmacistul scheletic a înregistrat foarte încet articolele cumpărate. Am plătit, iar mâna cu care i-am întins bancnota de cinci dolari îmi tremura considerabil.

– Altceva?

– Un singur lucru. Mă simt groaznic, vezi bine că mă simt groaznic, aşa că de ce mama dracului rânjeşti la mine?

Domnul Keene a făcut un pas înapoi, zâmbetul ştergându-i-se de pe gura fără buze.

– Vă asigur că nu am rânjit. Sper să vă simţiţi mai bine.

Altă crampă. M-am clătinat pe picioare şi m-am sprijinit de tejghea cu mâna în care ţineam punga de hârtie cu produsele cumpărate.

– Ai o toaletă?

– Nu pentru clienţi. Regret. Încercaţi la unul din… din stabilimentele de peste drum.

– Eşti un ticălos, ştii? Afurisitul de cetăţean perfect din Derry.

S-a crispat, apoi s-a întors şi a coborât cu paşi apăsaţi în magazia unde îşi depozita pilulele şi prafurile şi siropurile.

Am trecut încet pe lângă raionul de răcoritoare şi am ieşit. Parcă eram făcut din sticlă. Era răcoare, nu mai mult de şapte grade Celsius, dar soarele mi se părea fierbinte şi pielea îmi era lipicioasă. O nouă crampă. Am stat nemişcat o clipă, cu un picior pe trotuar şi altul în rigolă. Crampa a trecut. Am traversat fără să mă uit după maşini şi cineva m-a claxonat. Mi-am înfrânat impulsul de a-i arăta degetul, doar pentru că aveam destule pe cap. Nu-mi puteam permite să intru într-un scandal; eram deja într-unul.

Crampa m-a săgetat din nou cu două lovituri de cuţit în burtă. Am luat-o la fugă. Cel mai aproape era Dolarul Somnoros, aşa că am dat buzna înăuntru, târându-mi corpul nefericit în semiîntuneric şi miros de bere stătută.

La tonomat, Conway Twitty gemea ceva despre jocuri ale imaginaţiei. Mi-aş fi dorit să aibă dreptate.

Cu excepţia unui client care stătea la o masă goală şi se uita la mine cu ochii uimiţi şi a barmanului care dezlega cuvinte încrucişate la locul său din spatele barului, localul era pustiu. Barmanul şi-a ridicat privirea spre mine.

– Baia, am gâfâit. Repede.

Mi-a indicat locul din spate şi am sprintat spre uşile marcate cu FICIORI şi FETI. Am intrat la FICIORI ca un fundaş care caută teren pe care să alerge. Locul puţea a căcat, fum de ţigară şi clor care-ţi aducea lacrimi în ochi. Cabina – singura – nu avea uşă, ceea ce cred că a fost un lucru bun. Mi-am desfăcut pantalonii cu mişcări rapide de Superman care a întârziat la împiedicarea unui jaf armat, m-am întors şi m-am aşezat.

La ţanc.

Când a trecut şi ultimul spasm, am scos sticla uriaşă de Kaopectate din pungă şi am luat trei înghiţituri mari. Stomacul mi s-a agitat. M-am luptat să ţin medicamentul înăuntru. Când am fost sigur că prima doză nu o să mă părăsească, am mai luat încă una, am râgâit şi am pus încet dopul înapoi. Pe peretele din stânga mea cineva desenase un penis cu testiculele aferente. Testiculele erau spintecate şi din ele ţâşnea sânge. Sub această imagine încântătoare, artistul scrisese: HENRY CASTONGUAY CÂND O MAI FUŢI PE NEVASTĂ-MEA ASTA O SĂ PĂŢEŞTI.

Am închis ochii şi am văzut chipul clientului uluit care mă urmărise când m-am repezit la budă. Dar chiar era client? Masa lui era goală. Tipul doar stătea acolo. Cu ochii închişi i-am desluşit bine trăsăturile. Îl cunoşteam.

Când m-am întors în bar, Conway Twitty fusese înlocuit de Ferlin Husky şi Fără Bretele dispăruse. M-am dus la barman şi i-am spus:

– Un individ stătea acolo când am intrat. Cine era?

Şi-a ridicat ochii din cuvintele încrucişate.

– N-am văzut pe nimeni.

Mi-am scos portofelul şi am pus o bancnotă de cinci pe bar, lângă un suport de pahar.

– Cum îl cheamă?

A purtat un dialog mut cu el însuşi, s-a uitat la borcanul pentru bacşişuri de lângă cel cu murături, a văzut înăuntru doar o monedă stingheră şi a apucat hârtia de cinci dolari.

– Era Bill Turcotte.

Numele nu-mi spunea nimic. Iar masa cea goală putea să nu aibă nicio semnificaţie, dar, pe de altă parte…

Am pus pe bar sora geamănă a bancnotei.

– A intrat ca să stea cu ochii pe mine?

Dacă răspunsul era da, înseamnă că mă urmărise. Şi poate nu doar astăzi. Dar de ce?

Barmanul a împins bancnota înspre mine.

– Tot ce ştiu e că vine mai mereu să bea bere. Multă bere.

– Atunci de ce a plecat fără să bea?

– Poate că s-a uitat în portofel şi n-a văzut decât abonamentul de autobuz. Ţi se pare că sunt cumva vreun ghicitor? Acu’, că mi-ai împuţit buda, comandă în puii mei ceva sau cară-te.

– Buda puţea dinainte, prietene.

N-a fost o replică de Oscar, dar, în situaţia dată, nu m-a dus mintea la mai mult. Am ieşit şi m-am oprit pe trotuar uitându-mă după Turcotte. Nici urmă de el, dar Norbert Keene stătea în spatele vitrinei magazinului său, cu mâinile strânse la spate, privindu-mă fix. Zâmbetul îi dispăruse.

În după-amiaza aceea, la cinci şi douăzeci, mi-am oprit Sunlinerul în parcarea de lângă biserica baptistă de pe Witcham Street. Nu eram singuri acolo; pancarta anunţa că în această biserică începuse la ora cinci o întrunire a Alcoolicilor Anonimi. În portbagaj aveam toate lucrurile pe care le adunasem în cele şapte săptămâni cât locuisem în ceea ce ajunsesem să numesc acest