Orăşel Ciudat. Singurele articole de care nu mă puteam lipsi se aflau în servieta Lord Buxton pe care mi-o dăduse Al: notiţele lui, notiţele mele şi restul de fonduri. Slavă Domnului că mă gândisem să ţin bani lichizi.

Pe scaunul de lângă mine era punga de hârtie cu sticla de Kaopectate – trei sferturi goală – şi cu pamperşii de adulţi. Din fericire, nu credeam că voi avea nevoie de ei. Parcă şi burta şi stomacul mi se mai liniştiseră, iar mâinile nu-mi mai tremurau. În torpedou, deasupra pistolului, erau câteva acadele. Le-am pus pe toate în pungă. Mai târziu, când voi fi în locul pe care îl descoperisem între garaj şi gardul viu din curtea din spate a casei de la numărul 202 de pe Wyemore Lane, o să-mi încarc arma şi o s-o văr în betelia pantalonilor. Ca un pungaş de duzină din filmele de categoria B care rulau la The Strand.

Mai era încă ceva în torpedou: un exemplar al Ghidului TV, cu Fred Astaire şi Barrie Chase pe copertă. Probabil pentru a zecea oară de când îl cumpărasem de la standul de ziare de pe Main Street, am dat pagina la programul de vineri.

 

8 PM, Canalul 2, Noile aventuri ale lui Ellery Queen, George Nader, Les Tremayne. „Atât de bogată, atât de frumoasă, atât de moartă”. Un agent de bursă (Whit Bissell) urmăreşte o moştenitoare bogată (Eva Gabor), în vreme ce Ellery şi tatăl ei investighează.

 

Am pus ghidul TV în pungă cu restul lucrurilor – mai ales ca să-mi poarte noroc – apoi am coborât din maşină, am încuiat-o şi am pornit spre Wyemore Lane. Am trecut pe lângă câteva mămici şi tătici care colindau împreună cu copii prea micuţi ca să fie lăsaţi singuri. Din faţa caselor zâmbeau larg dovleci sculptaţi şi vreo două sperietori de ciori cu pălării de paie se holbau la mine.

Am mers pe Wyemore Lane pe mijlocul trotuarului de parcă aveam tot dreptul din lume să mă aflu acolo. M-am întâlnit cu un tată, de mână cu o fetiţă cu cercei de ţigancă, buze colorate cu rujul aprins al mamei, urechi mari şi negre din plastic lipite de o perucă cârlionţată şi o pungă din hârtie ca a mea. L-am salutat pe Tati şi m-am aplecat la copil.

– Tu cine eşti, iubito?

– Annette Foonijello, mi-a răspuns. Cea mai frumoaaasă şoricuţă muşchetar.

– Şi tu eşti frumoasă. Ce-mi spui?

A părut nedumerită, aşa că tatăl ei s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche. Feţişoara i s-a luminat în zâmbet:

– Dă-mi sau te-mpuşc!

– Bravo, i-am zis. Dar fără farse astă-seară.

Cu excepţia celei pe care speram să i-o fac omului cu ciocanul.

Am scos o acadea din pungă (am scotocit pe lângă pistol ca să dau de ea) şi i-am întins-o. A deschis punga ei şi am pus-o înăuntru. Eram doar un tip întâlnit pe stradă, străinul perfect într-un oraş copleşit nu de mult de crime oribile dar am observat că şi tatăl mă privea cu aceeaşi încredere inocentă. Zilele în care bomboanele vor fi umplute cu droguri erau mult în viitor – ca şi cele care spuneau NU FOLOSIŢI DACĂ SIGILIUL ESTE DETERIORAT.

Tatăl îi şopti iarăşi ceva.

– Mulţumesc, domnule, mi-a spus Annette Foonijello.

– Să creşti mare, i-am făcut lui Tati cu ochiul. Petrecere frumoasă.

– Probabil că mâine o s-o doară burtica, a zis Tati tot surâzând. Haide, Dovlecel.

– Mă cheamă Annette! s-a revoltat copila.

– Scuze, scuze. Haide, Annette.

Mi-a surâs larg, m-a salutat şi au plecat în căutare de alte aventuri.

Am continuat să merg spre numărul 202. Nu prea repede. Aş fi fluierat dacă nu aveam buzele atât de uscate. În dreptul aleii, m-am încumetat să privesc iute în jur. Am văzut vizavi câţiva copii plecaţi la colindat, dar niciunul nu mi-a acordat atenţie. Minunat. Cu pas vioi am urcat pe alee. Odată ajuns în spatele casei, am scos un oftat de uşurare atât de adânc de parcă-mi ieşise ceva din călcâie. Mi-am ocupat postul din colţul drept al curţii, bine ascuns privirii de garaj şi de gardul viu. Sau, cel puţin, aşa credeam.

M-am uitat în curtea familiei Dunning. Bicicletele dispăruseră. Multe din jucării încă mai erau împrăştiate pe acolo – arcul unui copil, cu câteva săgeţi cu ventuze la capăt, o bâtă de baseball cu mânerul învelit cu bandă, un cerc verde – dar puşca cu aer Daisy lipsea. Harry o dusese în casă. Voia s-o ia cu el când va pleca să colinde costumat în Buffalo Bob.

Făcuse deja Tugga mişto de el?  Îi spusese deja mama lui ia-o dacă vrei că nu-i puşcă adevărată? Dacă nu încă, o vor face. Replicile le fuseseră scrise. M-a săgetat stomacul, dar, de data aceasta, nu din cauza virusului de douăzeci şi patru de ore care bântuia prin oraş, ci din cauză că deplina conştientizare a faptelor mele – de genul celei pe care o simţi până în măruntaie – sosise în toată gloria ei cheală. Se întâmpla pe bune. De fapt, se întâmpla chiar acum. Spectacolul începuse.

M-am uitat la ceas. Mi se părea că trecuse mai bine de o oră de când îmi lăsasem maşina în parcarea de lângă biserică, dar nu era decât şase fără un sfert. În casă, probabil că familia Dunning se aşeza la masă… deşi, dacă mă pricepeam cât de cât la copii, cei mici erau mult prea surescitaţi ca să mănânce, iar Ellen era deja îmbrăcată cu rochia ei de Prinţesă de Varătoamnă Iarnăprimăvară Probabil că şi-o pusese de îndată ce sosise de la şcoală, iar apoi îşi înnebunise mama tot cerându-i s-o sulemenească.

M-am aşezat cu spatele sprijinit de zidul garajului şi am început să scotocesc prin pungă. Am scos o acadea. Am privit-o, nefiind prea sigur dacă trebuia să mănânc. Pe de altă parte, aveam o mulţime de treburi în următoarele trei ore iar stomacul meu era o gaură ghiorţăindă.

Băga-mi-aş, mi-am zis şi am