despachetat acadeaua. Minunat gust – dulce şi sărat şi gumos. Am hăpăit-o aproape pe toată din două îmbucături. Tocmai mă pregăteam să mănânc şi restul (întrebându-mă de ce, în numele lui Dumnezeu, nu-mi adusesem şi un sendviş şi o sticlă cu Cola), când am observat ceva mişcare cu coada ochiului. Am dat să mă întorc, în acelaşi timp intenţionând să-mi scot pistolul din pungă, dar a fost prea târziu. Ceva rece şi ascuţit mi-a înţepat tâmpla stângă.

– Scoate-ţi mâna din pungă.

Am recunoscut imediat vocea. Ai, zi, să-nnebuneşti tu! îmi spusese posesorul ei când l-am întrebat dacă el, sau prietenii lui, cunosc un tip pe nume Dunning. Şi mi-a spus că oraşul Derry e plin de Dunningi, informaţie pe care am verificat-o eu însumi mai târziu, dar ştiuse de la bun început pe cine anume căutam, nu-i aşa? Iată dovada.

Vârful lamei m-a înţepat mai tare şi am simţit că pe obraz mi se scurge un firicel de sânge. Îl simţeam cald pe pielea mea rece. Fierbinte aproape.

– Scoate-o acum, amice. Cred că ştiu ce-ai acolo şi dacă mâna nu-ţi iese goală, trataţia ta de Halloween o să fie optâşpe ţoli de oţel japonez. Chestia asta-i destul de ascuţită. O să-ţi iasă pe partea ailaltă a capului.

Mi-am scos mâna din pungă – goală – şi m-am întors să-l privesc pe Fără Bretele. Părul îi cădea peste urechi şi pe frunte în şuviţe slinoase. Ochii întunecaţi înotau pe faţa palidă, nebărbierită. M-a cuprins o exasperare atât de mare, că aproape aducea cu disperarea. Aproape… dar nu tocmai. Chiar dacă-ar fi să mor, mi-am zis din nou. Chiar dacă.

– N-am nimic în pungă în afară acadele, am spus pe un ton blajin. Dacă doreşti, domnule Turcotte, trebuie doar să ceri. Îţi dau una.

Mi-a smuls punga înainte să mai apuc să fac ceva. A folosit mâna liberă, iar acum am observat că arma lui era o baionetă. Nu ştiu dacă era japoneză sau nu, dar după cum lucea în lumina pală a apusului, eram gata să confirm că trebuie să fi fost destul de ascuţită.

A cotrobăit în pungă şi a scos pistolul Police Special.

– Nimic în afară de acadele, nu-i aşa? Ăsta nu prea arată a acadea, domnule Amberson.

– Am nevoie de el.

– Sigur. Şi ăia din iad au nevoie de apă rece, da’ n-o capătă.

– Vorbeşte mai încet, l-am rugat.

Şi-a pus pistolul meu la curea – chiar aşa cum îmi închipuisem că o să mi-l pun eu însumi de îndată ce voi fi trecut prin gardul viu în curtea din spate a reşedinţei Dunning – apoi mi-a apropiat baioneta de ochi. Am avut nevoie de multă stăpânire de sine ca să nu mă feresc.

– Nu-mi spune tu ce să…

S-a clătinat pe picioare. Apoi şi-a frecat mai întâi stomacul, apoi pieptul, apoi gâtul zdravăn şi plin de ţepi, de parcă îi rămăsese ceva înăuntru. A înghiţit cu zgomot.

– Domnule Turcotte? Te simţi bine?

– De unde ştii cum mă cheamă? şi a continuat, fără să-mi aştepte răspunsul: ţi-a zis, nu-i aşa? Barmanul de la Dolarul Somnoros. El ţi-a zis.

– Da. Acum vreau să-ţi pun o întrebare. De cât timp mă urmăreşti. Şi de ce?

A zâmbit fără umor, arătându-mi gingiile rămase fără doi dinţi.

– Astea-s două întrebări.

– Răspunde.

– Te porţi de parcă – s-a strâmbat, a înghiţit iarăşi cu greutate şi s-a sprijinit de zidul garajului – de parcă tu ai fi şeful.

Am estimat paloarea şi durerea lui Turcotte. Poate că domnul Keene era ticălos altoit pe un sadic, dar era bunicel ca diagnostician. Şi, de fapt, cine ar fi mai nimerit să ştie ce viruşi circulă, dacă nu farmacistul din oraş? Eram destul de sigur că nu mai aveam nevoie de restul de Kaopectate, dar lui Bill Turcotte i-ar fi folosit. Ca să nu mai vorbim despre pamperşii pentru adulţi pentru momentul în care virusul se va pune pe treabă ca lumea.

E foarte bine sau foarte rău, m-am gândit. Căcat. Nu era nimic bine.

Nu contează. Îl ţin de vorbă. Şi când începe să borască – presupunând că nu-mi taie gâtul înainte şi nici nu mă împuşcă cu propriul meu pistol – o să sar pe el.

– Spune-mi, am insistat. Cred că am dreptul să ştiu de vreme ce nu ţi-am făcut niciun rău.

– Lui vrei să-i faci ceva rău, asta cred eu. Toate pârţurile alea cu cumpăratul de proprietăţi pe care le-ai vânturat prin tot oraşul – doar minciuni. Pe el îi căutai şi de aia ai venit aici, a indicat Turcotte cu capul în direcţia casei de pe partea cealaltă a gardului. Am ştiut chiar din clipa când i-ai rostit numele.

– Cum de-ai ştiut? Oraşul e plin de Dunningi, chiar tu mi-ai spus.

– Mda, dar doar de unul îmi pasă.

Cu mâneca mâinii în care ţinea baioneta şi-a şters transpiraţia de pe frunte. Cred că l-aş fi putut doborî chiar atunci, dar mi-a fost teamă ca nu cumva zgomotul încăierării să atragă atenţia. Şi dacă arma s-ar fi descărcat, probabil că eu aş fi primit glonţul.

În plus, eram curios.

– Probabil că ţi-a făcut o căruţă de bine cândva de ai devenit îngerul lui păzitor.

A scos un hohot scurt de râs, fără umor, ca un lătrat.

– E bună asta, tinere, şi chiar e adevărat, într-un fel. Cred că sunt îngerul lui păzitor. Pentru moment.

– Ce vrei să spui?

– Vreau să spun că-i al meu, Amberson. Lepădătura aia a omorât-o pe surioara mea cea mică, şi dacă e cineva care să vâre în el un glonţ… sau un tăiş – şi-a fluturat baioneta în dreptul chipului palid şi încrâncenat – eu o să fiu ăla.

9

M-am holbat la el cu gura căscată. De departe s-au auzit pocnete de artificii aprinse de cine ştie ce răufăcător. Glasuri ascuţite de copii umpleau Witcham.

Însă aici nu eram decât noi doi. Christy şi prietenii ei alcoolici îşi spuneau „Prietenii lui Bill”; noi doi eram „Duşmanii lui Frank”. Echipă perfectă, ai zice… doar că Bill