– Tu… m-am întrerupt şi am clătinat din cap. Spune-mi.

– Dacă ai fi măcar pe jumătate cât de deştept te pretinzi că eşti, ţi-ai da seama şi singur. Sau nu ţi-a povestit destule Chazzy?

La început nu mi-a picat fisa. Apoi a făcut poc! Omuleţul cu sirena tatuată pe braţ şi cu faţa de veveriţă fălcoasă şi veselă. Doar că faţa asta nu mai păruse veselă când Frank Dunning îl plesnise pe spinare şi îi spusese să nu intre în căcat că-şi murdăreşte năsucul. Înainte de asta, pe când Frank încă mai spunea bancuri la masa de palavre a fraţilor Tracker din spatele localului The Lamplighter, Chaz Frati mă pusese la curent cu firea aprigă a lui Dunning… pe care o cunoscusem deja datorită eseului scris de omul de serviciu de la liceul Lisbon Falls. A lăsat o fată gravidă. După unul sau doi ani, fata şi-a luat copilul şi a fugit.

– Auzi vreun mesaj pe unde radio, comandante Cody? Aşa mi se pare.

– Sora ta a fost prima soţie a lui Frank Dunning.

– Aşa, vezi? Omul zice cuvântul secret şi câştigă o sută de dolari, mi-a zis cu accent foarte pronunţat de Maine.

– Domnul Frati a spus doar că şi-a luat copilul şi a fugit de la el. Pentru că se săturase să-l mai rabde când se îmbăta şi făcea urât.

– Mda, asta ţi-a spus şi asta cred mai toţi cei din oraş – şi, din câte ştiu, asta crede şi Chazzy. Doar că eu nu-s aşa de prost. Clara şi cu mine am fost întotdeauna apropiaţi. Am crescut împreună şi eram totul unul pentru celălalt. Ştiu că n-ai cum să înţelegi asta, că îmi pari un tip foarte rece şi retras.

Mi-am adus aminte de anul minunat pe care l-am avut cu Christy – şase luni înainte de căsătorie şi şase luni după.

– Nu sunt chiar atât de rece. Ştiu ce vrei să spui.

Se fricţiona din nou, deşi nu cred că-şi dădea seama: de la burtă la piept, şi de la piept la gât, înapoi la piept. Chipul îi era mai palid ca înainte. M-am întrebat ce mâncase la prânz, dar ştiam că voi afla curând; voi vedea cu ochii mei.

– Da? Atunci poate că ţi se pare nostim că nu mi-a scris niciodată după ce plecat undeva cu Mikey. Nici măcar o vedere. Pentru că ar fi trebuit să-mi scrie. Ştia că ţin la ea. Şi ştia cât de mult îl iubesc pe ăla mic. Avea douăj de ani şi Mikey şaişpe luni când curvarul ăla jegos bun doar de bancuri le-a declarat dispariţia. În vara lui ’38. Acum ar avea patruj de ani, iar nepotă-meu douăşunu. Destul de mare ca să voteze. Şi vrei să-mi zici că nu i-a scris nici un singur rând lu’ fra-su care nu l-a lăsat pe Nosey Royce să-şi vâre în ea cârnatul bătrân când era mică? Sau să-mi ceară nişte bani ca să se stabilească în Boston sau în New Haven sau undeva? Domnule, aş fi…

S-a crispat, a scos un mic blâg-blâg, sunet pe care îl cunoşteam atât de bine, şi se împletici până la zidul garajului.

– Trebuie să te aşezi, i-am spus. Eşti bolnav.

– Nu mă-mbolnăvesc niciodată. Nici măcar un guturai n-am avut din clasa a şasea.

Dacă aşa stăteau lucrurile, înseamnă că virusul o să-l bombardeze cum au bombardat nemţii Varşovia.

– Ai un virus la stomac, Turcotte. Eu n-am dormit toată noaptea din cauza asta. Domnul Keene de la farmacie zice că circulă prin tot oraşul.

– Băbăciunea aia fără cur habar n-are de nimic. Mi-e bine, m-a repezit şi şi-a dat cu o mişcare bruscă floacele de păr soios peste cap, doar ca să-mi dovedească cât de bine îi este.

Mâna cu baioneta începuse să-i tremure cam tot la fel cum îmi tremurase şi mie până la amiază.

– Vrei să auzi povestea sau nu?

– Sigur.

Am furişat o privire la ceas. Şase şi zece. Timpul care tândălise mai înainte, o luase acum la fugă. Unde oare era Frank Dunning acum? La magazin? Nu credeam. Credeam că plecase mai devreme azi, poate explicând că îşi va duce copiii la colindat. Doar că nu ăsta era planul. Era pe undeva, într-un bar, dar nu la The Lamplighter. Acolo se ducea doar pentru o halbă cu bere, cel mult două. Cu care se putea descurca, deşi – dacă soţia mea era un exemplu grăitor, şi cred că era – pleca întotdeauna cu gura uscată şi cu creierii urlând că mai vor.

Nu, când simţea cu adevărat nevoia să se îmbăieze în băutură, avea grijă s-o facă într-un bar de proastă calitate: Spoke, Dolarul Somnoros, Bucket. Poate chiar într-una din speluncile absolute de peste poluatul Kenduskeag – Wally’s sau scabrosul Paramount Lounge, unde curve antice cu feţe ca de ceară încă mai populau majoritatea scaunelor înalte de la bar. Şi mai spunea aici bancuri la care să râdă toată lumea? Sau îndrăzneau oamenii să se apropie de el pe când îşi vedea de treabă turnând alcool etilic peste tăciunii furiei care-i mocneau în suflet? Nu, dacă nu aveau nevoie de o lucrare stomatologică improvizată.

– Când a dispărut soră-mea cu nepotu’, ei şi Dunning locuiau cu chirie într-o căsuţă la marginea oraşului, pe lângă liniile de telefon de la Cashman. El bea la greu şi când bea la greu îşi antrenează pumnii ăia blestemaţi. I-am văzut vânătăile soră-mii şi o dată l-am văzut şi pe Mikey că era învineţit pe toată mânuţa. Şi zic: „Surioară, te bate pe tine şi pe copil? Că dacă da, atunci îl bat eu pe el.” Şi ea zice că nu, da’ nu se uită în ochii mei. Şi zice: „Fereşte-te de el, Billy. E puternic. Şi tu eşti, ştiu, da’ eşti prea slab. Şi o pală de vânt te doboară. O să-ţi facă rău.” La numai şase luni după asta, a dispărut. A fugit, aşa e ce zice el. Da’ în zona aia sunt multe păduri. La dracu’, în Cashman nu-s decât păduri. Păduri şi mlaştini. Ştii ce s-a întâmplat, de fapt, nu?

Ştiam. Poate că