alţii n-ar fi putut să creadă aşa ceva, pentru că Dunning era acum un cetăţean respectat care se pare că ieşise învingător din lupta cu băutura. Şi pentru că îi fermeca pe toţi. Dar eu aveam informaţii din interior.

– Cred că şi-a pierdut controlul. Cred că a venit beat acasă şi ea a spus ceva ce n-ar fi trebuit să spună, poate ceva complet inofensiv…

– Ce?

Am aruncat o privire prin gard la curtea din spate. O femeie a trecut prin faţa ferestrei de la bucătărie. Familia Dunning servea cina. O să aibă şi desert? Jell-O cu frişcă? Plăcintă Ritz? Nu credeam asta. Cui îi trebuie desert în seara de Halloween?

– Vreau să spun că i-a omorât pe amândoi. Nu asta crezi?

– Ba da…

Părea luat prin surprindere de vorbele mele, dar şi bănuitor, în acelaşi timp. Cred că aşa arată obsedaţii când lucrurile care i-au ţinut treji nopţile sunt puse în cuvinte şi coroborate de alţii. Trebuie să fie un truc la mijloc, îşi spun ei. Doar că nu este.

Am continuat:

– Cât avea Dunning? Douăzeci şi doi de ani? Avea toată viaţa în faţă. Probabil că s-a gândit: „Am făcut ceva îngrozitor, dar pot să ascund totul. Stăm în pădure, cel mai apropiat vecin e la vreo doi kilometri…” La doi kilometri, Turcotte?

– Cel puţin, a răspuns cam în silă.

Cu o mână îşi masa baza gâtului. Slăbise strânsoarea baionetei. Ar fi fost simplu să i-o smulg cu dreapta şi n-ar fi fost deloc o problemă să-i trag pistolul de la brâu cu cealaltă, dar n-am vrut. M-am gândit că virusul o să aibă grijă de domnul Bill Turcotte. Chiar am crezut că o să fie simplu. Atât de simplu. Vezi cât de uşor e să uiţi că trecutul e încăpăţânat şi viclean?

– Aşa că a dus cadavrele în pădure şi le-a îngropat acolo şi a zis că au fugit. Nu cred că a fost o anchetă prea minuţioasă.

Turcotte şi-a întors capul şi a scuipat.

– E dintr-o familie bună din Derry. A mea a venit din Saint John Valley într-un camion rablagit când io aveam zece ani şi Clara opt. Tu ce crezi?

Credeam că era vorba de un alt caz în care Derry nu se dezminţea – asta credeam. Şi, cu toate că-i înţelegeam sentimentele lui Turcotte şi mă înduioşa pierderea lui, toată povestea era despre o crimă veche. Pe mine mă interesa cea care era programată să se întâmple în mai puţin de două ore.

– Tu ai pus la cale întâlnirea mea cu Frati, nu-i aşa?

Era evident, dar mă simţeam puţin dezamăgit. Crezusem că tipul era sincer prietenos. Că doar pălăvrăgea vrute şi nevrute la un pahar cu bere şi o farfurie cu homar. Greşisem.

– Sunteţi prieteni?

Turcotte a zâmbit, dar nu i-a ieşit decât o grimasă.

– Cum să fiu prieten cu un cămătar jidan bogat? Mă faci să râd. Vrei să auzi o povestioară?

M-am uitat iarăşi la ceas şi am văzut că mai am ceva timp la dispoziţie.

În vreme ce Turcotte îmi spunea povestea, virusul avea să se pună pe treabă. Şi când o să se aplece ca să vomite, o să-l atac.

– De ce nu?

– Io, Dunning şi Chaz Frati avem aceeaşi vârstă – patruj’doi. Îţi vine să crezi?

– Sigur.

Dar Turcotte, care avusese parte de o viaţă grea (şi acum era bolnav, chiar dacă nu voia să recunoască), părea cu zece ani mai bătrân.

– În ultimele clase la liceul Consolidated, am fost asistentul antrenorului echipei de fotbal. Tiger Billy, îmi ziceau – drăguţ, nu? Am încercat să intru în echipă şi în anul întâi şi în anul doi, dar m-au respins de fiecare dată. Prea puternic pentru atac, prea lent pentru apărare. Povestea vieţii mele împuţite, domnule. Dar îmi plăcea jocul şi nu aveam cinşpe cenţi să-mi iau bilet la meci – că familia mea era lefteră – aşa că m-am dus asistent de antrenor. Frumos nume, da’ ştii ce înseamnă?

Sigur că ştiam. În viaţa mea de Jake Epping, nu eram domnul Agent imobiliar, ci domnul Profesor de Liceu. Iar unele lucruri nu se schimbă.

– Erai băiatul cu apa.

– Mda, le duceam apă. Şi le ţineam găleata dacă îl apuca pe vreunu’ să dea la boboci după turele de stadion într-o zi caldă, sau dacă lua o cască în coaie. Eu rămâneam ultimul ca să curăţ toate mizeriile pe care le lăsau pe teren şi să le adun chiloţii plini cu căcat de la duşuri.

S-a strâmbat. Mi-am imaginat cum stomacul lui se transformă într-un yacht pe o mare în plină furtună. Uite-l cum se ridică, mateloţi… Apoi plonjonul cu mişcare de burghiu.

– Şi într-o zi din septembrie sau octombrie ’34, io sunt acolo după antrenament, singur cuc, şi adun perniţele de la umerii echipamentului şi bandajele şi alte chestii pe care le-au lăsat pe teren şi le pun în coşul meu pe rotile, când îl văd pe Chaz Frati că taie stadionul în goană, aruncându-şi toate cărţile în fugă mai repede. Îl alergau nişte băieţi şi – Hristoase, ce-i asta?

S-a uitat speriat în jur, cu ochii ieşindu-i din orbite. Din nou aş fi putut să pun mâna pe pistol şi pe baionetă. Cu siguranţă că aş fi putut, dar n-am făcut-o. Se freca iarăşi pe piept. Nu pe stomac, pe piept. Probabil că chestia asta ar fi trebuit să-mi spună ceva, dar aveam prea multe în minte. Povestea nu se terminase. Acesta-i blestemul lecturii. Poţi fi sedus de o poveste bună chiar în cele mai nepotrivite momente.

– Linişteşte-te, Turcotte. Sunt doar copiii care dau foc la artificii. E Halloween-ul, ai uitat?

– Nu mi-e prea bine. Poate că ai avut dreptate cu virusul ăla.

Dar dacă îşi dădea seama că s-ar putea să-i fie atât de rău încât să devină neputincios, s-ar fi putut să facă ceva nesăbuit, aşa că l-am îndemnat:

– Lasă-l naibii de virus, acum. Spune-mi despre Frati.

A rânjit. Expresia de pe chipul lui palid, transpirat şi nebărbierit era tulburătoare.

– Bătrânu’ Chazzy fugea mâncând pământul, da’ tot l-au prins. La vreo douăj de metri la sud de poartă era o viroagă şi acolo l-au împins. Şi te-ar mira să afli că Frank Dunning era şi el acolo?

Am clătinat din cap.

– L-au încolţit şi l-au despuiat. Şi