după aia au început să-l împingă de la unul la altul şi să-l trosnească. Le-am strigat să-l lase în pace şi unu’ se uită la mine şi zbiară: „Vino şi convinge-ne, faţă de pulă! Îţi dăm şi ţie dublu!” Aşa că am fugit la vestiar şi le-am spus fotbaliştilor că nişte ticăloşi băteau un copil şi că poate că vor să-l ajute. Îi durea în cur că era caftit cineva, da’ le plăcea să se ia la bătaie. Aşa că au dat fuga acolo, unii doar în chiloţi. Şi vrei să-ţi zic una bună, Amberson?

– Sigur.

M-am uitat iar la ceas. Înăuntru Doris probabil că spăla vasele ascultând la televizor.

– Întârzii undeva? s-a interesat Turcotte. Tre’ să prinzi vreun tren?

– Ziceai că-mi spui una bună.

– A, da. Cântau imnul şcolii. Ce părere ai?

Cu ochii minţii am văzut vreo opt sau zece băieţi vânjoşi, pe jumătate îmbrăcaţi, tropăind pe terenul de fotbal, abia aşteptând să ia parte la o rundă de lovituri post-antrenament şi urlând: Ura, Derry Tigers, vă ţinem sus stindardul. Chiar că era una bună.

Turcotte mi-a răspuns la zâmbet cu unul de-a lui. Încordat, dar sincer.

– Fotbaliştii au caftit zdravăn vreo doi bătăuşi. Da’ nu şi pe Frankie Dunning, că laşul ăla împuţit a văzut că-i în inferioritate şi a fugit în pădure. Chazzy zăcea pe jos şi se ţinea de o mână. Era ruptă. Da’ putea să fie mult mai rău. Puteau să-l bage în spital. Şi unul din băieţi se uită la el aşa cum e acolo pe jos şi îl împinge uşor cu piciorul – ştii, aşa cum împingi o balegă în care tocmai ce ai călcat – şi zice: „Adică am alergat până aici ca să scăpăm şoricul unui jidan?” Şi toţi au râs, că era un banc bun. Te-ai prins? Jidan? Şorici?

S-a uitat la mine printre şuviţele unse cu Brylcreem.

– M-am prins.

– „Ce-mi pasă”, zice altul. „Am apucat să caftesc şi asta e bine.” După aia au plecat şi io l-am ajutat pe bătrânu’ Chazzy să iasă din viroagă. Ba chiar l-am dus acasă, că m-am gândit să nu leşine sau să i se facă rău. Mi-era frică să nu se întoarcă Frankie cu prietenii lui – şi lui îi era frică – da’ am rămas cu el. Dracu’ să mă ia nici nu ştiu de ce. Să fi văzut în ce casă stătea – palat, nu alta. Că se scot bani buni din amanet. Când am ajuns, mi-a mulţumit. Din inimă. Aproape că plângea. Şi eu zic: „Nicio chestie, decât că nu-mi place să văd şase contra unu.” Şi aşa era. Ce se zice despre evrei: că nu uită niciodată o datorie sau un serviciu.

– Şi de aia l-ai pus să afle ce am de gând.

– Ştiam ce ai de gând, amice. Doar voiam să fiu sigur. Chaz mi-a zis s-o las baltă – a zis că pari un tip cumsecade – da’ când e vorba de Frank Dunning, n-am vrut s-o las baltă. Că nimeni nu se pune cu Frankie Dunning în afară de mine. Al meu e.

S-a strâmbat şi şi-a apăsat iarăşi pieptul. Abia acum mi-a picat fisa.

– Turcotte – stomacul te doare?

– Neee, pieptul. Parcă mă strânge.

Nu era bine, iar gândul care mi-a trecut prin cap a fost: acum şi el e în ciorapul de nailon.

– Stai jos, să nu cazi.

Am dat să mă îndrept spre el. A scos pistolul. Şi pielea dintre sfârcuri, acolo unde m-ar fi lovit glonţul, a început să mă mănânce îngrozitor de tare. L-aş fi putut dezarma, mi-am spus. Pe bune că aş fi putut. Dar nu, a trebuit să-mi spună povestea. A trebuit să aflu.

– Tu să stai jos, frate. Nu da în foc.

– Dacă faci o criză de inimă…

– Nu fac nicio criză de inimă, în pula mea. Stai jos.

M-am aşezat şi l-am privit cum se sprijină iar de zidul garajului. Buzele îi căpătaseră o nuanţă albăstrie pe care nu o puteam asocia cu o stare de sănătate optimă.

– Ce vrei cu el? m-a întrebat Turcotte. Asta vreau să ştiu. Asta trebuie să ştiu înainte să mă hotărăsc ce fac cu tine.

M-am gândit ce să-i răspund. Ca şi cum viaţa mi-ar fi depins de acest răspuns. Şi poate chiar aşa era. Nu credeam că Turcotte era în stare să comită o crimă, indiferent care ar fi fost părerea lui. Că dacă ar fi fost în stare, acum Frank Dunning era demult plantat lângă părinţii lui. Dar Turcotte avea arma mea şi îi era rău. Ar putea apăsa trăgaciul din greşeală. Şi chiar ar fi putut primi ceva ajutor de la forţa aceea care nu voia ca lucrurile să se schimbe.

Dacă îi spuneam de-a dreptul – cu alte cuvinte lăsând deoparte toată nebunia – poate că m-ar fi crezut. Din cauză că el credea deja. Ştia în adâncul sufletului.

– O s-o facă din nou.

A vrut să mă întrebe ce voiam să spun, dar s-a oprit. A făcut ochii mari:

– Adică… ea?

S-a uitat peste gard. Până atunci nici nu fusesem sigur că ştie unde ne aflăm.

– Nu doar ea.

– Şi un copil?

– Nu doar unul. Toţi. Turcotte, acum el e pe undeva şi se îmbată. Intră iar într-una din stările lui de furie oarbă. Ştii despre crizele astea, nu? Numai că de data asta n-o să-şi mai acopere urmele. Nici nu-i mai pasă. Furia asta se adună în el de la ultima beţie, de când Doris s-a săturat să mai fie luată la bătaie. L-a dat afară din casă. Ştiai asta?

– Toată lumea ştie. Stă la o pensiune pe Charity.

– A tot încercat să-i reintre în graţii, dar farmecul lui nu mai ţine cu ea. Femeia vrea să divorţeze. Şi, pentru că a priceput că nu o mai poate convinge să renunţe cu vorba bună, o s-o facă cu un ciocan. Apoi o să divorţeze şi de copii în acelaşi fel.

S-a încruntat la mine. Cu baioneta într-o mână şi pistolul în cealaltă. Şi o pală de vânt te doboară, îi spusese sora lui cu mulţi ani