– De unde ştii toate astea?

– N-am timp să-ţi explic, dar ştiu sigur. Şi sunt aici ca să-l împiedic. Aşa că dă-mi înapoi pistolul şi lasă-mă s-o fac. Pentru sora ta. Pentru nepotul tău. Şi pentru că, în adâncul sufletului, eşti un tip cumsecade.

Astea nu erau decât vorbe goale, dar, după cum spunea tatăl meu, dacă tot e să lauzi pe cineva, atunci ridică-l în slăvi.

– Altfel de ce l-ai fi salvat pe Chaz Frati de la o bătaie soră cu moartea?

Se gândea. Aproape că auzeam cum i se învârt rotiţele şi clinchetul zimţilor.

Apoi i s-au luminat ochii. Poate că era doar o rămăşiţă a amurgului, dar mie mi se părea că este lumina lumânărilor care pâlpâiau acum în felinarele cioplite din dovleci. A început să zâmbească. Iar ce mi-a spus în continuare nu putea decât să fie ideea unui individ bolnav la cap… sau a unuia care a trăit prea multă vreme în Derry… sau ambele.

– Vine după ei, zici? Bine, lasă-l.

– Cum?

M-a ameninţat cu pistolul.

– Stai locului, Amberson. Şezi pe curu’ tău.

M-am aşezat, împotriva voinţei mele. Trecuse deja de ora şapte, iar el se transformase într-o umbră în întunericul serii.

– Domnule Turcotte – Bill – ştiu că nu te simţi bine, aşa că poate că nu înţelegi cum stau lucrurile. Acolo sunt o femeie şi patru copii. Fetiţa n-are decât şapte ani, pentru numele lui Dumnezeu.

– Nepotul meu a fost mult mai mic, a rostit Turcotte cu greutate, un om care pune în cuvinte un adevăr uriaş care explică totul. Şi care justifică totul.

– Mi-e prea rău ca să mă răzbun pe el, iar tu n-ai curaj. Îmi dau seama doar când mă uit la tine.

Nu avea dreptate. Acesta ar fi putut fi adevărul despre Jake Epping din Lisbon Falls, dar bărbatul acela se schimbase.

– De ce nu mă laşi să încerc? Ce ai de pierdut?

– Pentru că chiar dacă îl omori, tot n-ar fi destul. Tocmai ce mi-am dat seama. Mi-a venit – a pocnit din degete – ca din văzduh.

– N-are nicio noimă ce spui.

– Asta pentru că n-ai trăit douăj de ani văzând oameni ca Phil şi Tony Tracker cum se poartă cu el de parcă ar fi Regele Căcat. Şi nu le-ai văzut pe cucoane cum îi aruncă ocheade de parcă-i Frank Sinatra. Şi-a luat un Pontiac, iar eu am muncit pe brânci în şase fabrici pe salariul minim, şi am înghiţit atâtea aţe, că abia dacă mai pot să mă dau jos din pat dimineaţa.

Mâna la piept. Se freacă şi se apasă. Chipul lui, o pată palidă în bezna din curtea din spate de la numărul 202 de pe Wyemore.

– Moartea-i prea bună pentru curvarul ăla împuţit. Trebuie să stea vreo patruj de ani la bulău, unde dacă-i pică săpunul la duş n-o să cuteze să se aplece să-l ridice. Unde singura băutură e zeama de prune. Şi mai ştii ceva? m-a întrebat cu voce mai scăzută.

– Ce? am articulat, simţind că mă ia cu frig.

– Când o să se trezească din beţie, o să-i fie dor de ei. O să-i pară rău de ce-a făcut. O să vrea să dea timpul înapoi, mi-a şoptit Turcotte – dar şoaptele erau răguşite şi flegmoase. Probabil aşa vorbesc singuri nebunii irecuperabili de la Juniper Hill noaptea târziu, după ce dispare efectul medicamentelor. Poate că n-o să-i pară aşa de rău de nevastă, da’ sigur o să-i pară de copii.

A început să râdă şi s-a strâmbat, de parcă râsul îl durea.

– Poate că mănânci căcat, da’ ştii ce? Sper să spui adevărul. Stăm să vedem.

– Turcotte, e vorba de nişte copii nevinovaţi.

– Şi Clara a fost nevinovată. Şi micuţul Mikey.

Umerii lui străvezii s-au ridicat într-un gest de nepăsare.

– Să-i fut.

– Nu vrei a…

– Tacă-ţi gura. Aşteptăm.

Limbile ceasului pe care mi-l dăduse Al erau fosforescente şi m-am uitat cu groază şi resemnare cum limba cea mare se mutase deja spre partea de jos a cadranului, iar acum se apuca să urce din nou. Mai erau douăzeci şi cinci de minute până să înceapă Noile aventuri ale lui Ellery Queen. După aia o să fie doar douăzeci. Apoi cincisprezece. Am încercat să-i vorbesc, dar mi-a spus să tac. Îşi masa în continuu pieptul, oprindu-se doar ca să-şi scoată câte o ţigară din buzunarul de la piept.

– Asta zic şi eu idee bună, am exclamat. O să-ţi facă tare bine la inimă.

– Trage fermoaru’.

A înfipt baioneta în pietrişul din spatele garajului şi a scăpărat o brichetă Zippo veche. În scânteierea efemeră a flăcării i-am văzut obrajii scăldaţi în transpiraţie, cu toată răcoarea nopţii. Iar ochii i se adânciseră şi mai mult în găvane, făcându-i chipul să semene cu un craniu. A tras fumul în piept şi a început să tuşească. I se cutremura tot corpul, dar arma rămăsese nemişcată. Aţintită asupra pieptului meu. Pe cer răsăriseră stelele. Era opt fără zece. Cât trecuse din Ellery Queen când a ajuns Dunning? Harry nu scrisese în compunere, dar cred că nu mult. Mâine nu era şcoală, însă Doris Dunning nu putea să fie de acord ca Ellen să stea pe afară după ora zece, chiar dacă era cu Tugga şi cu Harry.

Opt fără cinci.

Şi mi-a venit brusc o idee. Limpede ca un adevăr de necontestat şi am deschis gura înainte s-o pierd:

– Căcăciosule.

– Ce? şi-a ridicat iute capul de parcă l-ar fi înghiontit cineva.

– M-ai auzit, i-am spus imitându-l: „Nimeni nu se pune cu Frankie Dunning în afară de mine. Al meu e.” Îţi tot spui scuza asta de douăzeci de ani, nu-i aşa? Tot nu te-ai pus cu el.

– Ţi-am zis să taci.

– Pe dracu’, douăzeci şi doi de ani! Nu te-ai pus cu el nici când s-a luat de Chaz Frati, nu? Ai fugit ca o fetiţă şi i-ai chemat pe fotbalişti.

– Erau şase!

– Sigur că da, doar că Dunning a fost de unul singur de o mulţime de ori de atunci încoace şi nici măcar n-ai fost în stare să pui o coajă de banană pe trotuar să-şi rupă gâtul pe ea. Eşti un laş căcăcios, Turcotte. Te ascunzi în gaură de şoarece.

– Gura!

– Te amăgeşti singur cu tot felul de