– Gura!

– … că eşti un fricos fără coaie care de mai bine de douăzeci de ani nu i-a făcut nimic ticălosului care a omorât-o pe soră-sa…

– Te avertizez! a urlat şi a tras cocoşul armei.

M-am lovit cu pumnul în mijlocul pieptului.

– Haide. Trage. Toată lumea o să audă împuşcătura, o să vină poliţia, Dunning o să vadă tămbălăul şi o să facă stânga-mprejur şi tu o să fii ăla care putrezeşte în puşcărie. Şi cred că au şi o fabrică acolo. O să poţi să munceşti pe cinci cenţi ora în loc de un dolar douăzeci. Doar că o să-ţi facă plăcere, pentru că n-o să mai fie nevoie să încerci să-ţi explici de ce ai stat deoparte toţi anii ăştia. Dacă sora ta ar mai trăi, te-ar scuipa în…

A întins pistolul, vrând să-i lipească ţeava de pieptul meu, dar s-a împiedicat de baionetă. L-am dezarmat cu dosul palmei şi arma s-a descărcat. Probabil că glonţul a intrat în pământ la nici doi centimetri de mine, pentru că am simţit cum pietrişul îmi împroaşcă pantalonii. Am apucat pistolul şi l-am aţintit spre el, gata să trag dacă încearcă să-şi recupereze baioneta de pe jos.

Dar n-a făcut asta, ci doar s-a prăvălit lângă zidul garajului. Acum se ţinea de partea stângă a pieptului cu ambele mâini şi scotea nişte sunete înfundate.

De undeva, nu de departe – de pe Kossuth, nu de pe Wyemore – s-a auzi urletul unui bărbat:

– Joaca-i joacă, copii, da’ încă o petardă şi chem poliţia! Aveţi grijă!

Am respirat adânc. A respirat şi Turcotte, dar aerul i-a ieşit în icnete tremurânde. Şi a continuat să icnească alunecând şi mai mult pe lângă peretele garajului şi întinzându-se apoi pe pietriş. Am luat baioneta, m-am gândit dacă să mi-o pun la curea, dar mi-am zis că o să mă spintec când voi trece prin gardul viu: trecutul care se zbate să mă oprească. Aşa că am aruncat-o în bezna din curte şi am auzit pocnetul când a lovit ceva în cădere. Probabil cuşca de câine AICI E CASA CĂŢELULUI TĂU.

– O ambulanţă, a croncănit Turcotte, şi parcă avea lacrimi în ochi. Te rog, Amberson. Mă doare rău.

O ambulanţă. Bună idee. Şi uite o chestie caraghioasă. Eram în Derry – în 1958 – de aproape două luni, dar tot mi-am vârât mâna în buzunarul de la pantaloni unde obişnuiam să-mi ţin mobilul când nu aveam sacoul pe mine. Acolo n-am dat decât de nişte mărunţiş şi de cheile de la Sunliner.

– Îmi pare rău, Turcotte. Nu te-ai născut în epoca salvărilor instantanee.

– Ce?

Ghidul TV spunea că acum începe serialul Noile Aventuri ale lui Ellery Queen, spre marea bucurie a telespectatorilor americani.

– Ţine-te bine, i-am spus şi m-am strecurat prin gardul viu, cu mâna liberă ridicată ca să-mi apăr ochii de crengile agresive.

Ajuns în mijlocul curţii din spate a familiei Dunning, m-am împiedicat de lada cu nisip, m-am întins pe jos cât sunt de lung şi m-am pomenit nas în nas cu o păpuşă cu ochi goi şi îmbrăcată doar cu o diademă. Revolverul mi-a căzut din mână. În patru labe, m-am apucat să-l caut pe bâjbâite, gândindu-mă că n-o să-l găsesc niciodată; acesta era trucul de final al trecutului cel încăpăţânat şi viclean. Un truc minor în comparaţie cu îngrozitoarea gripă letală sau cu apariţia lui Bill Turcotte, dar foarte reuşit. Şi, tocmai când ajunsesem la marginea dreptunghiului de lumină de la fereastra bucătăriei, am văzut o maşină care cobora pe Kossuth Street. Mergea mult prea repede pentru a fi fost condusă de un şofer cu minte în cap, care ar fi ştiut că strada e plină de copii costumaţi şi mascaţi, fiecare cu câte o pungă pentru dulciurile primite la colindat. Şi am ştiut cine e în ea, chiar înainte să oprească în scrâşnet de frâne.

În casa de la numărul 379, Doris Dunning stătea pe canapea cu Troy, în vreme ce Ellen tot ţopăia prin cameră în costumul ei de prinţesă indiană, nerăbdătoare să plece la colindat. Troy tocmai ce-i spusese că o s-o ajute să-şi mănânce bomboanele când ea, Tugga şi Harry se vor întoarce. Iar Ellen îi răspundea: „Nu, n-o să mănânci, îmbracă-te şi ia-ţi-le pe ale tale.” Şi toţi râdeau de ea, chiar şi Harry care era în baie pentru un pişu de ultim moment, că Ellen era o adevărată Lucille Ball care făcea pe toată lumea să râdă. Am dat să apuc pistolul. Mi-a alunecat printre degetele lipicioase de transpiraţie şi a aterizat în iarbă. Fluierul piciorului mă durea de-mi săreau ochii din cap acolo unde-l julisem de lădiţa cu nisip. În partea cealaltă a casei, portiera unei maşini s-a trântit şi paşi grăbiţi au răsunat pe asfalt. Mi-aduc aminte cam gândit: Zăvorăşte uşa, mămico, că nu-i doar soţul tău cel furios; Derry însuşi e pe aleea înspre casă.

Am pus mâna pe armă, m-am ridicat clătinându-mă, m-am împiedicat în propriile mele picioare netoate şi aproape că am căzut iarăşi, mi-am regăsit echilibrul şi am fugit la uşa din spate. În drumul meu era trapa pivniţei. Am ocolit-o. Convins fiind că, dacă aş fi călcat acolo, s-ar fi prăbuşit sub greutatea mea. Până şi aerul căpătase o consistenţă siropoasă, ca şi cum şi el ar fi încercat să mă încetinească.

Chiar dacă mă ucide, mi-am spus. Chiar dacă mă ucide şi Oswald scapă şi mor milioane de oameni. Chiar şi aşa. Pentru că toate astea se întâmplă acum. Pentru că este vorba despre ei.

Bineînţeles că uşa din spatele casei avea să fie încuiată. Atât de sigur am fost de asta, că aproape că m-am împiedicat în prag