când am apăsat clanţa şi s-a deschis brusc spre mine. Am intrat în bucătăria care încă mai mirosea a friptura înăbuşită de la cina pregătită de doamna Dunning în cuptorul ei de la Hotpoint. Chiuveta era plină cu vase. Pe bufet se afla o sosieră; lângă ea, o farfurie cu tăiţei reci. De la televizor se auzea coloana sonoră cu multe viori a unui film – ceea ce Christy numea muzică de crime. Foarte nimerită momentului. Pe bufet mai era şi masca Frankenstein din cauciuc pe care Tugga voia s-o poarte la colindat. Alături, era o pungă pentru prada lui de bomboane pe care scrisese cu carioca neagră: DULCIURILE LUI TUGGA LABELE JOS.

În compunerea lui, Harry scrisese că mama lui ar fi zis: „Ieşi de-aici cu lucrul acela, nu trebuie să fii aici.” Dar, când traversam în fugă linoleumul bucătăriei spre arcada dinspre living, am auzit-o spunând: „Frank? Ce cauţi aici?” Şi vocea-i a început să urce: „Ce-i ăla? De ce ai luat… Ieşi afară!”

Şi apoi a început să ţipe.

12

Când tocmai treceam pe sub arcadă, am auzit vocea unui copil:

– Cine eşti? De ce ţipă mămica mea? A venit tăicuţul meu?

Am întors capul şi l-am văzut pe Harry Dunning cel de zece ani oprit în pragul veceului din colţul bucătăriei. Era îmbrăcat cu un costum din piele de căprioară şi ţinea puşca cu aer într-o mână. Cu cealaltă se încheia la pantaloni. Atunci Doris Dunning a ţipat din nou. Au ţipat şi ceilalţi doi băieţi. S-a auzit o lovitură înăbuşită – o bufnitură grea, dezgustătoare – şi urletul a fost retezat.

– Nu, Tatiii, nu fă, o DOOOOOOAAAAAREEEE! a zbierat Ellen.

Am trecut în fugă pe sub arcadă şi am înţepenit cu gura căscată la intrarea în living. Pentru că mă bazasem numai pe istorisirea lui Harry, mi-am închipuit tot timpul că va trebui să opresc un bărbat înarmat cu un ciocan de genul pe care le ţinem cu toţii în sertarul cu unelte. Doar că nu aşa ceva ţinea Dunning în mâini. Ci un baros cu capul de vreo zece kilograme şi îl mânuia de parcă ar fi fost de jucărie. Avea mânecile suflecate şi i-am observat muşchii proeminenţi întăriţi în cei douăzeci de ani de tăiat carne şi adunat carcase. Doris era pe carpeta din living. Deja îi rupsese mâna – îi ieşea osul spart prin rochia ruptă – şi, din câte mi-am putut da seama, îi dislocase şi umărul. Era palidă şi înfricoşată. Se târa pe covor prin faţa televizorului, cu părul căzut în ochi. Dunning a ridicat iar barosul peste cap. De data aceasta avea s-o lovească drept în moalele capului, sfărâmându-i craniul şi împrăştiindu-i creierii pe pernele canapelei.

Ellen era ca un derviş minuscul care încerca să-l împingă afară din casă:

– Nu mai, tati, nu mai!

A apucat-o de păr şi a aruncat-o cât colo. Fetiţa s-a rostogolit, penele i-au zburat din peruca indiană. S-a lovit de balansoar şi l-a răsturnat.

– Dunning! am urlat. Încetează!

S-a uitat la mine cu ochi roşii şi urduroşi. Era beat. Plângea. Îi curgeau muci din nas şi balele îi curgeau pe bărbie. Chipul lui era contorsionat de furie, suferinţă şi consternare.

– Cine pula mea eşti? m-a întrebat, apoi s-a repezit la mine fără să mai aştepte vreun răspuns.

Am apăsat pe trăgaci gândindu-mă: De data asta n-o să tragă, e un pistol din câlţi. Şi n-o să tragă.

Dar a tras. Glonţul l-a lovit în umăr. Pe cămaşa albă i-a înflorit un trandafir. S-a învârtit într-o parte în urma impactului, apoi s-a repezit din nou. Şi-a ridicat barosul. Trandafirul de pe cămaşă s-a întins, dar părea să nu-l simtă. Am apăsat iar pe trăgaci, însă cineva m-a împins tocmai în momentul ăla şi glonţul s-a dus pe pustii. Era Harry.

– Opreşte-te, tăticule! a ţipat el cu voce ascuţită. Opreşte-te sau te împuşc!

Arthur „Tugga” Dunning se târa pe jos spre mine şi spre bucătărie. Chiar când Harry a tras cu puşca lui cu aer – puf-puf! – Dunning a coborât barosul spre capul lui Tugga. Chipul băiatului a dispărut sub o cortină de sânge. Fragmentele de os şi smocuri de păr au zburat prin aer; stropi mari de sânge au ajuns până pe lampa din tavan. Ellen şi doamna Dunning zbierau, şi zbierau. Mi-am recăpătat echilibrul şi am tras a treia oară. Glonţul acesta i-a sfârtecat obrazul drept până la ureche, dar tot nu l-a oprit. Nu-i om, am crezut atunci şi asta cred şi acum. În ochii lui care erupeau şi în gura care scrâşnea – părea că mestecă aerul, nu că îl respiră – era un soi de deşertăciune tâmpă.

– Cine pula mea eşti? a repetat; şi apoi: Asta-i casa mea.

A balansat barosul şi l-a coborât fără pic de efort într-un arc orizontal. M-am aplecat ca să mă feresc şi, deşi mi s-a părut că barosul de zece kilograme nu mă atinsese – n-am simţit nicio durere, nu atunci – un val de călduri mi-a cuprins creştetul capului. Pistolul mi-a zburat din mână, s-a lovit de perete şi s-a rostogolit în colţ. Ceva fierbinte mi se prelingea pe faţă. Am înţeles oare că îmi făcuse o gaură lungă de vreo trei centimetri în ţeastă? Că doar câţiva milimetri au lipsit ca să nu mă lase lat sau poate chiar să mă omoare. Nu ştiu. Toate astea s-au întâmplat în mai puţin de un minut; poate doar în treizeci de secunde. Viaţa ţi se schimbă cât ai bate din palme şi când se schimbă o face foarte repede.

– Ieşi! am strigat la Troy. Ia-o pe sor-ta şi ieşiţi! Strigă după ajutor! Strigă cât…

Dunning a coborât barosul. M-am dat înapoi şi capul i s-a împlântat în perete, spulberând şipcile şi aruncând nori de var în aer la întâlnire cu praful de puşcă. Televizorul mergea. Alte viori. Altă muzică de crime.

Pe când Dunning