se lupta să-şi scoată barosul din perete, ceva a zburat pe lângă mine. Era puşca cu aer Daisy. Harry o aruncase. Ţeava l-a izbit pe Frank Dunning în obrazul sfâşiat. A urlat de durere.

– Ticălos mic! O să te omor pentru asta!

Troy o ducea pe Ellen la uşă. E bine, mi-am zis. Măcar asta am reuşit să schimb…

Dar înainte să apuce să iasă, cineva a apărut în prag şi s-a prăvălit în casă doborându-i pe Troy şi pe fetiţă. Abia dacă am apucat să văd toate astea, pentru că Frank îşi scosese barosul şi venea după mine. M-am dat înapoi, împingându-l cu o mână pe micuţul Harry în bucătărie.

– La uşă, fiule. Repede. Îl ţin eu până…

Frank Dunning a scos un urlet şi a înţepenit. Şi tot atunci ceva i-a ieşit din piept. Ca într-un act de magie. Chestia era atât de plină de sânge, că mi-au trebuit câteva secunde până să înţeleg ce era: vârful unei baionete.

– Asta-i pentru sora mea, pulă ce eşti, a gâfâit Bill Turcotte. Asta-i pentru Clara.

13

Dunning s-a prăbuşit cu picioarele în living şi capul sub arcada dinspre bucătărie. Dar nu era chiar pe jos. Vârful baionetei se înfipsese în duşumea şi-l ţinea mai sus. Un picior i-a mai zvâcnit o dată şi apoi a rămas nemişcat. Parcă murise încercând să facă flotări.

Toată lumea urla. Aerul mirosea a fum de puşcă, var şi sânge. Încovoiată de durere şi cu părul atârnându-i în ochi, Doris se împleticea spre fiul ei cel mort. N-aş fi vrut să-l vadă – capul lui Tugga fusese despicat până la maxilar – dar nu aveam cum s-o opresc.

– O să fie mai bine data viitoare, doamnă Dunning, am murmurat răguşit, vă promit.

Toată faţa mi-era plină de sânge; a trebuit să mă şterg ca să reuşesc să văd ceva cu ochiul stâng. Dar, de vreme ce încă eram conştient, m-am gândit că nu pot fi rănit prea grav şi ştiam, în plus, că rănile la cap sângerează foarte mult. Dar arătam ca dracu’ şi, dacă voiam să mai fie o dată viitoare, trebuia s-o şterg rapid de aici fără să mă vadă cineva.

Dar înainte de asta trebuia să vorbesc ceva cu Turcotte. Sau, măcar, să încerc să vorbesc cu el. Se prăbuşise lângă perete, alături de picioarele întinse ale lui Dunning. Se ţinea de piept şi gâfâia. Chipul îi era alb ca varul, cu excepţia petelor, vineţii precum cele ale unui copil care a mâncat prea multe afine. I-am întins mâna. Mi-a strâns-o speriat, deşi cu o licărire de amuzament în ochi.

– Şi cine-i căcăciosul acum, Amberson?

– În niciun caz tu, i-am spus. Tu eşti un erou.

– Mda, a hârâit el. Să-mi pui medalia în coşciug.

Doris îşi strângea fiul mort la piept. În spatele ei, Troy se învârtea în cerc cu Ellen în braţe. Nu s-a uitat la noi; parcă nici nu realiza că suntem acolo. Fetiţa hohotea de plâns.

– O să te faci bine, i-am mai spus, de parcă aş fi ştiut şi asta. Ascultă-mă, acum, că e important: uită-mi numele.

– Care nume? Habar n-am.

– Bravo. Şi… îmi ştii maşina?

– Ford, începuse să-şi piardă vocea, dar ochii şi-i ţinea aţintiţi asupra mea. Drăguţă. Decapotabilă. Transmisie în i-grec. Din cincizeci şi patru sau… şi cinci.

– N-ai văzut-o niciodată. E foarte important, Turcotte. Trebuie să plec în noaptea asta şi trebuie s-o iau pe autostradă pentru că nu ştiu celelalte drumuri. Dacă reuşesc să ajung în centrul statului Maine, totul o să fie bine. Pricepi ce-ţi zic?

– N-am văzut niciodată maşina, mi-a răspuns şi s-a strâmbat. Ah, futu-i. Ce tare doare.

I-am căutat pulsul la baza gâtului plin cu ţepii bărbii nerase. Era rapid şi neregulat. Din depărtare se auzea văicăreala sirenelor.

– Ai făcut ce a trebuit.

Şi-a dat ochii peste cap.

– Era s-o dau în bară. Nu ştiu ce-am avut în cap. Cred că-mi pierdusem minţile. Ascultă, prietene. Dacă te prind, să nu le spui că am… ştii tu… că…

– N-am să le spun niciodată. Tu l-ai terminat, Turcotte. Era un câine turbat şi tu l-ai doborât. Sora ta ar fi mândră de tine.

A zâmbit şi şi-a închis ochii.

14

M-am repezit în baie, am înşfăcat un prosop, l-am udat şi mi-am şters obrajii plini de sânge. L-am aruncat apoi în cadă, am luat alte două prosoape şi am intrat în bucătărie.

Băiatul din cauza căruia eram acolo stătea lângă maşina de gătit, pe linoleumul decolorat, şi mă urmărea cu privirea. Îşi sugea degetul mare de la o mână, deşi cred că trecuseră vreo şase ani de când se dezvăţase de acest obicei. Ochii-i erau mari şi gravi, înotând în lacrimi. Obrajii şi fruntea aveau pete de sânge. Acesta era un băieţel care tocmai trecuse printr-o experienţă traumatizantă, fără îndoială, dar care nu va ajunge niciodată să fie strigat Harry Săltăreţul. Şi care nu va scrie niciodată o compunere care să mă facă să plâng.

– Cine sunteţi, domnule? m-a întrebat.

– Nimeni.

Am trecut pe lângă el, îndreptându-mă spre uşă. Totuşi, merita mai mult de atât. Acum sirenele se auzeau mai aproape, dar m-am întors către el.

– Îngerul tău păzitor, am adăugat.

Şi m-am strecurat pe uşă în noaptea de Halloween a anului 1958.

15

Am mers pe Wyemore spre Witcham Street, am zărit avertizările luminoase ale maşinilor de poliţie îndreptându-se către Kossuth şi am continuat să merg. Două străzi mai departe am făcut la dreapta pe Gerard Avenue. Sunetele sirenelor strânseseră oamenii pe trotuare.

– Domnule, ştii ce s-a întâmplat acolo? m-a întrebat un bărbat care ţinea de mână o Albă-ca-Zăpada încălţată cu tenişi.

– Mi se pare că nişte puşti au aruncat nişte petarde, i-am zis. Poate că au provocat un incendiu.

Am continuat să merg mai departe, atent să nu mă întorc cu partea stângă a feţei spre el, ca să nu vadă, în lumina felinarului, sângele care tot îmi mai curgea din cap.

După alte patru străzi, m-am întors pe Witcham. Aici, la distanţă de Kossuth, strada era întunecată şi tăcută. Probabil că toate maşinile de poliţie din cartier erau acum acasă la familia Dunning. Bine. Aproape de colţul dintre Witcham cu Grove, m-au lăsat brusc genunchii.