M-am uitat în jur, n-am văzut niciun colindător şi m-am aşezat pe bordură. Nu-mi puteam permite să mă opresc, dar n-am avut încotro. Vomitasem absolut tot ce avusesem în stomac şi nu mâncasem nimic toată ziua decât o amărâtă de acadea (şi nici măcar nu mai reuşeam să-mi aduc aminte dacă o mâncasem pe toată înainte de întâlnirea cu Turcotte) şi tocmai trecusem printr-o aventură violentă în care fusesem lovit – şi încă tot nu ştiam cât de tare. Ori mă opream acum şi încercam să-mi revin cât de cât, ori leşinam în mijlocul trotuarului.

Mi-am pus capul între genunchi şi am respirat adânc de câteva ori, aşa cum învăţasem la cursurile Crucii Roşii pe care le urmasem în colegiu ca să obţin atestatul de salvamar. La început am tot văzut capul lui Tugga explodând de-a dreptul sub forţa năucitoare a barosului, iar imaginea asta mi-a accentuat starea de leşin. Apoi m-am gândit la Harry, împroşcat din cap până în picioare cu sângele fratelui său, dar teafăr altminteri. Şi la Ellen care nu mai era acum în comă adâncă din care să nu mai iasă. Şi la Troy. Şi la Doris. S-ar putea s-o doară tot restul vieţii braţul acela rupt, dar măcar va avea o viaţă.

– Am reuşit, Al, am şoptit.

Dar ce făcusem în anul 2011? Ce-i făcusem anului 2011? La întrebările astea mai aveam încă de răspuns. Dacă se întâmplase ceva îngrozitor din cauza efectului de fluture, puteam oricând să mă întorc şi să şterg asta… doar dacă nu cumva atunci când am schimbat cursul vieţii familiei Dunning, n-am schimbat şi viaţa lui Al Templeton. Dacă restaurantul nu mai era acolo unde îl lăsasem? Dacă se dovedea că, de fapt, Al nu se mutase niciodată din Auburn? Sau că nu şi-a deschis niciodată niciun restaurant? Nu părea prea verosimil… Dar iată-mă, aşezat pe o bordură din 1958, cu sângele şiroind prin părul meu tuns în 1958… asta cât de verosimil era?

M-am ridicat cu greu şi, clătinându-mă, am pornit iarăşi. La dreapta, pe Witcham Street, se vedeau luminile albastre ale maşinilor de poliţie. În colţul străzii Kossuth se adunaseră mulţi curioşi, dar toţi erau cu spatele la locul unde mă aflam eu. Biserica unde-mi lăsasem maşina era chiar vizavi. Sunlinerul era singur în parcarea goală acum şi părea în regulă; niciun glumeţ nu-i spărsese roţile. Am dat cu ochii de un pătrăţel galben de hârtie prins sub unul din ştergătoare. Mi-am amintit instantaneu de Omul cu biletul galben şi am încremenit. M-am uitat la el şi am respirat uşurat când am văzut despre ce era vorba: VENIŢI CU PRIETENII ŞI VECINII LA SLUJBA DE SÂMBĂTĂ ORA 9 A.M. STRĂINII MEREU BINE VENIŢI! ŢINEŢI MINTE, „VIAŢA ESTE ÎNTREBAREA, IISUS ESTE RĂSPUNSUL”.

– Credeam că drogurile sunt răspunsul şi chiar că mi-ar prinde bine câteva acum, am mormăit deschizând portiera.

Mi-am adus aminte de punga de hârtie pe care o lăsasem în spatele garajului de pe Wyemore Street. Probabil că va fi descoperită de poliţiştii care vor cerceta zona. Şi în ea vor găsi câteva acadele, o sticlă de Kaopectate aproape goală şi… un teanc de pamperşi pentru adulţi.

M-am întrebat ce vor pricepe oare din toate alea.

Dar nu prea mult.

16

Când am ajuns pe autostradă, aveam deja o durere insuportabilă de cap, dar chiar dacă nu m-aş fi aflat în epoca dinaintea apariţiei magazinelor deschise non-stop, nu sunt prea sigur că aş fi îndrăznit să intru în vreunul; toată partea stângă a cămăşii era băţoasă din cauza sângelui uscat. Bine măcar că mi-am adus aminte să-mi umplu rezervorul. La un moment dat am încercat să-mi ating cu vârfurile degetelor rana din cap şi am fost recompensat cu o explozie de durere care a reuşit să mă convingă să nu mai încerc a doua oară.

M-am oprit într-un popas pentru maşini la intrarea în oraşul Augusta, trecuse deja de ora zece şi locul era pustiu. Am aprins plafoniera şi mi-am verificat pupilele în oglinda retrovizoare. Păreau a avea dimensiunile normale, chestie care m-a mai liniştit. Lângă closetul pentru bărbaţi era un automat de unde, doar cu zece cenţi, mi-am luat o prăjitură de ciocolată umplută cu cremă. Am înfulecat-o pe drum şi durerea de cap mi s-a mai domolit. Am ajuns în Lisbon Falls după miezul nopţii. Main Street era cufundată în beznă, dar fabricile Worumbo şi US Gypsum funcţionau la turaţie maximă, pufăind şi hâşâind, împrăştiindu-şi duhorile în aer şi deversându-şi deşeurile acide în râu. Semănau cu nişte nave cosmice din cauza ciorchinilor de lumini. Mi-am parcat Sunlinerul în faţa magazinului Kennebec Fruit, unde avea să rămână până când cineva se va uita înăuntru şi va vedea petele de sânge de pe portieră, de pe scaun şi de pe volan. Şi după aia va chema poliţia. Presupun că se vor lua amprente dinăuntru. Şi era posibil ca amprentele acestea să se potrivească cu cele găsite pe un pistol Police Special de calibrul .38 descoperit la locul unei crime comise în Derry. Apoi numele George Amberson va apărea şi în Derry şi aici, în Lisbon Falls. Dar dacă vizuina de iepure mai era acolo unde o lăsasem, George nu va mai lăsa nicio altă urmă, iar amprentele acelea aparţineau unui bărbat care se va naşte abia peste cincisprezece ani.

Am luat servieta din portbagaj şi am decis să renunţ la toate celelalte lucruri. Probabil că vor ajunge să fie vândute la Jolly White Elephant, magazinul cu articole la mâna a doua de lângă Titus Chevron. Am traversat spre respiraţia de balaur a fabricii, un HUUUUŞŞŞŞ, şa-HUUUUŞŞŞŞ neîntrerupt până când comerţul liber promovat de Reagan va scoate din circulaţie textilele americane mult prea costisitoare.

Uscătoria era luminată de razele fluorescente venite de la ferestrele murdare ale vopsitoriei. Am zărit lanţul care o despărţea de restul curţii. Era prea întuneric ca să pot citi ce scria pe semn şi trecuseră aproape două luni de când îl văzusem prima dată, dar îmi aminteam ce spune TRECEREA INTERZISĂ PÂNĂ LA REPARAREA CONDUCTEI. Omul cu biletul galben – sau Omul cu biletul portocaliu