Curtea a fost brusc măturată de lumina puternică a unor faruri care m-au făcut să mă simt ca o furnică pe o farfurie. Umbra mea, lungă şi deşirată, ţopăia în faţă. Am îngheţat când un camion uriaş de transport s-a rostogolit către mine. Mă aşteptam ca şoferul să oprească, să se aplece pe geam şi să mă întrebe ce mama dracului caut acolo. A încetinit, dar nu a oprit. A ridicat o mână înspre mine în semn de salut. I-am răspuns cu acelaşi gest şi şi-a continuat drumul spre platformele de încărcare cu zeci de butoaie goale zăngănind în remorcă. M-am dus la lanţ, m-am uitat repede în jur şi am trecut pe sub el.

Am mers pe lângă latura uscătoriei, cu inima zbuciumându-mi-se în piept. Rana din cap pulsa şi ea la unison. Acum nu mai era nicio bucată de beton care să marcheze locul. Încet, mi-am zis. Încet. Treapta este chiar… aici.

Dar nu era. Acolo nu era nimic altceva decât asfaltul de sub pantoful meu.

M-am dus puţin mai departe şi tot nimic. Era destul de rece ca respiraţia să-mi iasă în aburi albicioşi, totuşi şi braţele, şi ceafa mi s-au acoperit cu o peliculă lipicioasă de transpiraţie. M-am dus şi mai încolo, dar acum eram aproape convins că mersesem prea departe. Fie că vizuina de iepure dispăruse, fie nici nu fusese vreodată acolo, ceea ce ar fi însemnat că întreaga mea viaţă ca Jake Epping – absolut totul, de la premiul câştigat în şcoala primară, la romanul abandonat în colegiu, la căsătoria cu o femeie dulce care aproape că-mi înecase iubirea în alcool – nu fusese decât halucinaţia unui nebun. Fusesem George Amberson tot timpul.

M-am dus un pic şi mai departe, apoi m-am oprit, respirând greu. De undeva – poate din vopsitorie, poate dintr-o ţesătorie – s-a auzit strigătul cuiva: Futu-i mama mă-sii! Am tresărit şi am mai tresărit o dată la mugetul de râs care a întovărăşit exclamaţia.

Nu-i aici.

A dispărut.

Sau n-a fost niciodată aici.

Şi m-am simţit dezamăgit? Îngrozit? Panicat de-a dreptul? Nu prea. Deloc. Ce am simţit a fost un sentiment tainic de uşurare. Şi am gândit: Aş fi în stare să trăiesc aici. Foarte uşor, chiar. Şi mi-ar fi foarte bine.

Era adevărat? Da. Da.

Puţea îngrozitor lângă fabrici şi în mijloacele de transport public unde toţi călătorii fumau ca spintecaţii, dar în majoritatea locurilor aerul era incredibil de dulce. Incredibil de nou. Mâncarea avea gust bun; laptele îţi era adus în pragul uşii. După o perioadă petrecută fără computer, câştigasem suficientă perspectivă ca să-mi dau seama cât de dependent devenisem de drăcia asta. Pierzând ore întregi cu tot felul de ataşamente tâmpite de la mailuri sau vizitând web-site-uri din aceleaşi motive pentru care alpiniştii se caţără pe Everest: pentru că există. Nu mi-a sunat niciodată telefonul mobil pentru că n-aveam niciun telefon mobil şi ce bine m-am simţit aşa. În oraşele mai mici oamenii încă aveau linii telefonice comune. Şi îşi încuiau ei uşile noaptea? Nici vorbă de aşa ceva. Îi preocupa războiul nuclear, dar eu ştiam cu certitudine că oamenii din 1958 vor îmbătrâni şi vor muri fără să audă despre bombele biologice nimic altceva decât că au fost testate. Nimeni nu-şi făcea probleme din cauza încălzirii globale sau din cauza atentatorilor sinucigaşi care intră în zgârie-nori cu avioane deturnate.

Şi dacă viaţa mea din 2011 nu fusese o halucinaţie (şi în adâncul sufletului eram convins de asta), tot puteam să-l opresc pe Oswald. Doar că nu voi mai afla rezultatul final. Dar credeam că mă puteam împăca cu gândul acesta.

Bine. Acum, primul lucru pe care trebuia să-l fac era să mă întorc la maşină să plec din Lisbon Falls. O să mă duc la Lewiston, o să găsesc staţia de autobuz şi o să-mi iau bilet pentru New York. De acolo o să iau trenul spre Dallas… La naiba, de ce nu avionul? Încă mai aveam o groază de bani şi nicio companie aeriană nu avea să-mi ceară şi poză la actele de identitate. Nu trebuia decât să plătesc cu banii jos şi Trans World Airlines se va bucura să mă aibă la bord.

Sentimentul de uşurare care m-a cuprins a fost atât de intens, că iar am simţit cum mă lasă picioarele. Starea de slăbiciune nu a fost la fel de acută ca în Derry când am fost nevoit să mă aşez pe trotuar, dar totuşi m-am sprijinit de peretele uscătoriei. Cotul mi s-a lovit de ceva cu un pocnet înfundat. Şi am auzit o voce venită parcă de nicăieri. O voce răguşită. Aproape un mârâit.

O voce din viitor, ca să zicem aşa.

– Jake? Tu eşti?

Urmată de sunetul uscat, ca un lătrat al unei salve de tuse.

N-am spus nimic. Aş fi putut să nu spun nimic. Dar m-am gândit la cât de mult din viaţa lui investise Al în proiectul acesta şi m-am mai gândit că eu eram acum singura lui speranţă.

M-am întors înspre locul de unde se auzea tusea şi am spus încet:

– Al? Vorbeşte-mi. Numără.

Aş fi putut adăuga: Sau continuă să tuşeşti.

A început să numere, iar eu am început să mă deplasez în direcţia de unde i se auzea vocea, pipăind cu piciorul pe jos, căutând treptele. După zece paşi – mult mai departe de locul unde mă lăsasem păgubaş – vârful pantofului a simţit prima treaptă. Am mai aruncat o privire în jur. Am mai luat o gură din aerul împuţit de chimicale. Apoi am închis ochii şi am început să urc treptele invizibile. La a patra, aerul rece al nopţii a fost înlocuit de o căldură sufocantă şi de arome de cafea şi condimente. Asta se întâmpla în partea superioară a corpului meu. Sub brâu, încă mai puteam să simt noaptea.

Am rămas acolo preţ de câteva secunde jumătate în prezent şi jumătate în trecut. După aceea am deschis ochii, am văzut chipul tras şi încordat al lui Al şi