Aş fi crezut că nimic nu mă mai putea surprinde, dar ce am văzut chiar în stânga lui Al depăşea orice imaginaţie: o ţigară fumegând în scrumieră. M-am întins şi am stins-o.

– Vrei să-ţi tuşeşti toate resturile de ţesut pulmonar?

Nu mi-a răspuns. Nici nu sunt sigur că m-a auzit măcar. Se holba la mine cu gura căscată:

– Doamne, Iisuse Hristoase, Jake… cine te-a scalpat?

– Nimeni. Hai să ieşim de-aici înainte să mă sufoc de la fumul tău.

Vorbe goale. De-a lungul săptămânilor petrecute în Derry, mă obişnuisem atât de mult cu mirosul de ţigări, încât, dacă nu eram atent, aş fi putut să mă apuc şi eu de fumat.

– Eşti scalpat, mi-a spus. Doar că nu ştii. O bucată de piele cu păr îţi atârnă după ureche şi… de fapt, cât sânge ai pierdut? Un litru? Şi cine ţi-a făcut asta?

– A: mai puţin de un litru. B: Frank Dunning. Acum, că ţi-am răspuns la întrebări, am şi eu una. Mi-ai zis că o să spui o rugăciune. De ce fumai?

– Pentru că eram agitat. Şi pentru că acum nu mai contează. Zarurile au fost aruncate.

Nu am prea putut să-l contrazic în această privinţă.

Cu destulă greutate, Al s-a strecurat în spatele tejghelei şi a deschis un dulăpior din care a scos o cutie din plastic cu o cruce roşie desenată pe capac. M-am aşezat şi m-am uitat la ceas. Fusese opt fără un sfert când Al a descuiat restaurantul şi am intrat. Poate opt fără cinci când am intrat în vizuina de iepure şi am ieşit în Ţara Minunilor din anul 1958. Al pretindea că fiecare călătorie durează doar două minute, iar ceasul de pe perete părea să-i confirme spusele. Petrecusem cincizeci şi două de zile în 1958, dar aici era 7:59 dimineaţa.

Al scotea din cutie tifon, leucoplast, dezinfectant.

– Apleacă-te ca să văd ce fac, mi-a zis. Pune-ţi bărbia pe tejghea.

– Poţi să renunţi la apa oxigenată. S-a întâmplat acum patru ore şi s-a închegat. Vezi?

– Paza bună trece primejdia rea, mi-a răspuns, apoi mi-a dat foc la creştetul capului.

– Auuuuu!

– Doare, nu? Pentru că-i încă deschisă. Vrei ca nişte felceri din 1958 să-ţi trateze infecţia înainte să porneşti spre marele D? Crede-mă, prietene, nu vrei. Nu te mişca. Trebuie să-ţi tai puţin din păr ca să stea leucoplastul. Slavă Domnului că te-ai tuns.

Clip-clip-clip. Apoi mi-a intensificat durerea – cum se spune, după ce că m-a înjurat, m-a mai şi jignit – apăsând tifonul pe rană şi fixându-l cu leucoplast.

– Poţi să-ţi scoţi pansamentul după vreo două zile, dar să-ţi ţii pălăria pe cap până atunci. O să-ţi arate cam nasol zona aia o perioadă, dar dacă nu-ţi creşte părul la loc, poţi să ţi-l piepteni peste ea. Vrei o aspirină?

– Da. Şi o cafea. Te descurci?

Deşi cafeaua nu avea să-mi fie de prea mare folos. De somn aveam nevoie.

– Mă descurc.

A pornit maşina de cafea, apoi a început să scotocească iarăşi prin trusa de prim-ajutor.

– Parcă ai şi slăbit puţin.

Tu vorbeşti, l-am repezit în gând.

– Am fost bolnav. Am luat un virus din ăla care…

Şi mi-am înghiţit cuvintele.

– Jake, ce s-a întâmplat?

Mă uitam la peretele cu fotografii. Când coborâsem prin vizuina de iepure, aici fusese o poză cu Harry Dunning şi cu mine. Zâmbeam amândoi şi arătam la aparat diploma lui Harry obţinută la absolvirea liceului. Fotografia nu mai era acolo.

– Jake? Prietene? Ce ai?

Am luat aspirinele pe care le pusese pe tejghea, mi le-am vârât în gură şi le-am înghiţit fără apă. Apoi m-am ridicat şi m-am apropiat încet de Peretele celebrităţilor. Parcă eram făcut din sticlă. În locul unde fusese în ultimii doi ani fotografia cu Harry şi cu mine, acum era una care-l înfăţişa pe Al dând mâna cu Mike Michaud, deputat în Congresul Statelor Unite din partea celei de-a doua circumscripţii electorale a statului Maine. Probabil că Mike era în campania electorală pentru al doilea mandat, căci Al avea două din cocardele lui prinse la şorţul de bucătar. Pe una scria MICHAUD PENTRU CONGRES, iar pe cealaltă LISBON ÎL IUBEŞTE PE MIKE. Venerabilul deputat era îmbrăcat cu un tricou Moxie portocaliu aprins şi apropiase de gură un Burger Dodoloţ din care picura grăsimea.

Am luat poza din cui.

– De câtă vreme e asta aici?

S-a încruntat.

– În viaţa mea n-am văzut fotografia asta. Dumnezeu mi-e martor că l-am votat pe Michaud la ultimele două alegeri – pe dracu’, aş fi votat orice democrat care nu a fost prins că şi-o pune cu consilierii de campanie – şi l-am şi cunoscut la un miting electoral în 2008, dar în Castle Rock. N-a fost niciodată la mine în restaurant.

– Se pare că a fost, totuşi. Asta de aici e tejgheaua ta, nu?

A luat fotografia cu mâini atât de slabe acum că arătau ca nişte gheare şi şi-a apropiat-o de ochi.

– Mda, a recunoscut. Aşa e.

– Înseamnă că efectul de fluture există. Poza asta o dovedeşte.

A privit-o fix, surâzând uşor. Uluit, cred. Îngrozit, poate. Apoi mi-a dat-o înapoi şi s-a dus să toarne cafeaua.

– Al? Îl mai ţii minte pe Harry? Harry Dunning?

– Sigur că da. Nu din cauza lui te-ai dus în Derry şi aproape că ai rămas fără cap?

– Din cauza lui şi a familiei lui.

– Şi i-ai salvat?

– Mai puţin pe unul. Tatăl lor l-a omorât pe Tugga înainte ca noi să-l putem opri.

– Cum adică noi?

– O să-ţi povestesc totul, dar întâi şi-ntâi trebuie să mă duc acasă şi să mă culc.

– Prietene, nu avem mult timp.

– Ştiu, am spus, gândind: Nu trebuie decât să mă uit la tine, Al. Dar o să mor dacă nu dorm puţin. Pentru mine e unu şi jumătate dimineaţa şi am avut, am căscat prelung… Am avut parte de o noapte de pomină.

– În regulă.

A adus cănile cu cafea – o cană plină, fără zahăr, pentru mine şi o jumătate de cană, cu multă frişcă, pentru el.

– Spune-mi ce poţi cât ne bem cafeaua.

– În primul rând, explică-mi cum de-l ţii minte pe Harry dacă nu a fost niciodată om de serviciu la liceul