de aici şi n-a mâncat niciodată un Dodoloţ de-al tău. În al doilea rând, explică-mi de ce nu ţii minte că Mike Michaud a fost în restaurantul tău, când poza spune clar că a fost.

– N-ai de unde să ştii sigur că Harry Dunning nu locuieşte la noi în oraş, a spus Al. De fapt, nu ştii sigur nici că nu e totuşi om de serviciu la liceul tău.

– Prea ar fi o coincidenţă a dracului de mare. Am schimbat trecutul la greu, Al – cu ceva ajutor din partea unui tip pe nume Bill Turcotte. Harry nu se va duce să locuiască cu mătuşa şi unchiul lui în Haven, pentru că mama lui nu a murit. Şi n-au murit nici Troy şi nici sora lui, Ellen. Iar Dunning nici măcar n-a ajuns pe lângă Harry cu ciocanul ăla al lui. Dacă după toate schimbările astea, Harry tot mai locuieşte în Lisbon Falls, aş fi cel mai surprins om de pe planetă.

– Putem să verificăm, mi-a spus Al. Am un laptop în birou. Haide după mine.

M-a condus, tuşind şi ţinându-se de pereţi. Mi-am luat cana cu cafea; el şi-o lăsase pe tejghea.

Birou era o denumire mult prea pretenţioasă pentru ungherul de lângă bucătărie, mic cât o debara, în care abia încăpeam amândoi. Pereţii erau tapetaţi cu notiţe, autorizaţii şi directive sanitare atât de la administraţia statului Maine, cât şi de la guvernul federal. Dacă cei care răspândeau zvonurile şi bârfele de soiul burgerii din carne de pisică ar fi văzut toate actele alea – inclusiv un Certificat Clasa A pentru Curăţenie, primit în urma ultimei inspecţii făcute de comisia pentru Restaurante a Statului Maine – s-ar fi putut să fie nevoiţi să-şi regândească poziţia.

Computerul MacBook al lui Al era pus pe un soi de pupitru pe care-mi aduc aminte că l-am avut şi eu prin clasa a treia. S-a prăbuşit într-un scaun cam de aceleaşi dimensiuni cu un geamăt de durere şi de uşurare.

– Liceul are un site, nu?

– Sigur.

În vreme ce aşteptam ca laptopul să se deschidă, m-am gândit câte e-mailuri se vor fi adunat în timpul absenţei mele de cincizeci şi două de zile. Dar mi-am adus aminte că, în realitate, nu lipsisem decât două minute. Idiot mai sunt.

– Cred că nu mai ştiu de capul meu, Al, i-am mărturisit.

– Ştiu senzaţia. Ţine-te bine, prietene, o să… aşteaptă… uite-l… Să vedem. Cursuri… orar de vară… profesori… administraţie… personal de întreţinere.

– Dă-i enter, am zis.

A apăsat tasta, a mormăit, a dat din cap, a mai dat click pe ceva, apoi a început să se uite fix în ecranul computerului, ca o vrăjitoare la globul de cristal.

– Ce e? Nu mă ţine pe jar.

A întors laptopul spre mine ca să pot vedea şi eu ecranul. Titlul era PERSONALUL DE ÎNTREŢINERE AL LICEULUI DIN LISBON FALLS. Şi apoi: CEL MAI BUN DIN MAINE! Dedesubt era o fotografie cu doi bărbaţi şi o femeie pozând în mijlocul sălii de sport. Zâmbeau cu gurile până la urechi. Erau îmbrăcaţi cu tricourile echipei de baschet a liceului Lisbon Greyhounds. Niciunul nu era Harry Dunning.

4

– Ţi-l aduci aminte ca om de serviciu şi ca elev la cursul tău pentru că tu ai coborât în vizuina de iepure, mi-a spus Al.

Ne întorseserăm în restaurant şi ne aşezaserăm într-unul din separeuri.

– Eu mi-l amintesc fie pentru că am folosit şi eu vizuina, fie pentru că stau foarte aproape de ea, a încercat să explice el fenomenul. Asta trebuie să fie. Un soi de radiaţie. Şi Omul cu biletul galben stă lângă vizuină, doar că pe partea cealaltă, şi simte şi el ceva. L-ai văzut şi ştii asta.

– Acum e Omul cu biletul portocaliu.

– Ce spui?

Am căscat iarăşi.

– Dacă aş încerca să-ţi povestesc acum aş încurca toate lucrurile. Vreau să te duc acasă şi după aia să mă duc şi eu acasă. O să-mi fac ceva de mâncare, că mi-e o foame de lup…

– Pot să-ţi prăjesc nişte ouă, s-a oferit Al.

A vrut să se ridice, dar s-a aşezat greoi la loc şi a început să tuşească. Fiecare inspiraţie era un şuierat aspru care îi scutura tot trupul. În gât îi hârâia ceva, ca nişte cărţi de joc prinse la spiţele unei biciclete. Mi-am pus mâna pe braţul lui:

– Tu o să mergi acasă, o să iei nişte medicamente şi o să te odihneşti. Dormi, dacă poţi. Eu asta intenţionez să fac. Opt ore. O să pun deşteptătorul să mă trezească.

S-a oprit din tuse, dar cărţile de joc din gât se mai auzeau încă.

– Să dorm. Ce bine ar fi. Mi-aduc aminte cum e. Te invidiez, prietene.

– O să vin la tine diseară pe la şapte. Nu, hai la opt. Ca să am timp şi să verific ceva pe internet.

– Şi dacă totul e aşa cum trebuie să fie?

– Atunci o să mă întorc mâine şi o să fac ce trebuie făcut.

– Nu, mi-a spus, strângându-mi mâna cu degetele slabe, dar încă pline de forţă. O să desfaci ceea ce a fost făcut. Despre asta este vorba. O să-l găseşti pe Oswald, o să desfaci grozăvia pe care a făcut-o şi o să-i ştergi rânjetul acela de superioritate de pe faţă.

5

Când să pornesc maşina, m-am pomenit căutând măciulia schimbătorului de viteze de la Fordul meu din 1958 şi încercând să apăs pedala de ambreiaj cu piciorul stâng. Când degetele mele nu au găsit decât aer, iar piciorul doar mocheta maşinii, am izbucnit în râs. Nu m-am putut abţine.

– Ce e? m-a întrebat Al de lângă mine.

Îmi era dor de elegantul Ford Sunliner. N-aveam ce face, dar era în regulă; o să-l cumpăr din nou cât de curând. Însă pentru că data viitoare voi avea ceva mai puţini bani, cel puţin la început (depozitul meu de la Hometown Trust se va pierde în resetare), s-ar putea să mă tocmesc un pic mai mult cu Bill Titus.

Şi credeam că o să fiu în stare s-o fac.

Eram altul acum.

– Jake? Ce e nostim?

– Nimic.

Am căutat să descopăr schimbările de pe Main Street, dar toate clădirile cunoscute erau la locul lor, inclusiv Kennebec Fruit, care arăta – ca de obicei – doar două facturi