neplătite distanţă de faliment. Statuia marii căpetenii Worumbo era tot în parcul oraşului, iar banner-ul din magazinul de mobilă al lui Cabell încă asigura lumea întreagă de faptul că NU NE VOM VINDE PE NIMIC.

– Al, mai ţii minte lanţul pe sub care trebuie să treci ca să ajungi la vizuina de iepure?

– Sigur.

– Şi semnul atârnat de el?

– Ăla despre conductă.

Stătea ţeapăn ca un soldat care crede că drumul din faţă este minat şi se strâmba de durere de fiecare dată când treceam peste vreo groapă.

– Când te-ai întors din Dallas – atunci când ţi-ai dat seama că eşti prea bolnav ca să faci ce ţi-ai propus – semnul era tot acolo?

– Da, mi-a răspuns după ce s-a gândit puţin. Era tot acolo. Şi e cam ciudat, nu? Cine are nevoie de patru ani ca să repare o conductă?

– Nimeni. Mai ales nu în curtea unei fabrici unde intră şi ies camioane toată ziua şi noaptea. De ce nu ţi-a atras atenţia?

A clătinat din cap:

– Habar n-am.

– Poate că e pus ca să-i împiedice pe oameni să cadă în vizuină din întâmplare. Şi dacă aşa e, cine l-a pus acolo?

– Nu ştiu. Nu ştiu nici măcar dacă ai dreptate.

Am intrat pe strada lui, sperând să-l duc în casă şi apoi să conduc cei doisprezece kilometri până în Sabattus fără să adorm la volan. Dar mă mai frământa ceva şi trebuia să spun. Fie şi ca să nu-i dau prea mari speranţe.

– Trecutul e încăpăţânat şi viclean, Al. Nu vrea să fie schimbat.

– Ştiu. Eu ţi-am spus.

– Mi-ai spus. Dar acum cred că rezistenţa la schimbare este direct proporţională cu cât de mult poate fi modificat viitorul prin orice acţiune dată.

S-a uitat lung la mine. Petele negre de sub ochi erau şi mai negre, şi ochii îi străluceau de durere.

– Poţi să-mi traduci, te rog?

– A fost mai greu să schimb viitorul familiei Dunning decât ţi-a fost ţie să schimbi viitorul lui Carolyn Poulin pentru că, în primul rând, erau implicaţi mai mulţi oameni, dar mai ales pentru că fetiţa Poulin ar fi trăit în oricare din cazuri. Doris Dunning şi copiii ei ar fi murit cu toţii… şi unul oricum a murit dar am de gând să corectez aspectul acesta.

Umbra unui zâmbet i-a atins buzele.

– Bravo ţie. Dar ai grijă să te fereşti mai bine data viitoare, ca să nu te mai pomeneşti cu o cicatrice urâtă unde s-ar putea să nu-ţi mai crească părul.

Ştiam cam ce aveam de făcut în această privinţă, dar nu m-am obosit să-i explic. Am intrat pe aleea din faţa casei lui.

– Spun că s-ar putea să nu reuşesc să-l opresc pe Oswald. Nu din prima, am zis şi am început să râd. Ce dracu’, am picat şi la examenul de condus prima oară.

– Şi eu am picat, dar n-a fost nevoie să aştept cinci ani până să-l dau din nou.

Avea dreptate.

– Câţi ani ai, Jake? Treizeci? Treizeci şi doi?

– Treizeci şi cinci.

Şi cu două luni mai aproape de treizeci şi şase decât fusesem de dimineaţă, dar ce înseamnă două luni între prieteni?

– Dacă-l ratezi pe nemernic şi trebuie s-o iei de la capăt, o să ai patruzeci şi cinci când caruselul îşi va completa circuitul. Şi multe se pot întâmpla în trei ani, mai ales dacă trecutul e împotriva ta.

– Ştiu, i-am spus. Uite ce ţi-a făcut ţie.

– Am făcut cancer la plămâni de la fumat, a zis şi a început să tuşească de parcă ar fi vrut să-şi întărească spusele, dar în ochii lui, pe lângă durere, apăruse şi îndoiala.

– Poate că asta a fost. Sper că asta a fost tot. Dar mai este un lucru pe care nu-l cunoa…

Uşa de la intrare s-a dat de perete. O femeie tânără şi zdravănă, cu un costum de culoarea lămâilor necoapte şi încălţată cu pantofi comozi de infirmieră, a venit aproape alergând pe alee. L-a observat pe Al ghemuit pe scaunul de lângă mine şi a smucit portiera:

– Unde ai fost, domnule Templeton? Am venit să-ţi dau medicamentele şi când am găsit casa goală, am crezut…

Al a reuşit să zâmbească:

– Ştiu ce ai crezut, dar sunt în regulă. Nu fabulos, dar în regulă.

S-a uitat la mine:

– Şi tu. Ce crezi că faci că-l fâţâi cu maşina? Nu vezi cât de fragil e?

Bineînţeles că vedeam. Dar de vreme ce nu-i puteam spune ce anume făcusem, mi-am ţinut gura şi m-am pregătit să primesc muştruluiala ca un bărbat.

– Am avut de discutat ceva important, a spus Al. Bine? Ai priceput?

– Chiar şi aşa…

Al a deschis portiera.

– Ajută-mă să intru, Doris. Jake trebuie să ajungă acasă.

Doris.

Ca Doris Dunning.

N-a observat coincidenţa – căci neîndoios despre o coincidenţă era vorba, dat fiind că era un nume atât de comun – dar mi-a zornăit în cap ca un clopoţel.

6

Am reuşit să ajung acasă. De data aceasta am căutat în zadar frâna de la Ford. Când am oprit maşina, m-am gândit cât de strâmtă şi neplăcută era litiera asta din plastic şi fibră de sticlă care îşi spunea Toyota în comparaţie cu maşina cu care mă obişnuisem în Derry. Am intrat, am vrut să dau de mâncare motanului, dar am văzut că hrana din bol era proaspătă şi umedă. Şi de ce n-ar fi fost? În 2011 fusese pusă acolo doar cu o oră şi jumătate în urmă.

– Mănâncă, Elmore, i-am zis. Sunt o mulţime de pisici flămânde în China care ar pofti la un bol cu Friskies „pentru pisici mofturoase”.

Elmore se uită cu dojană la mine şi se undui prin uşiţa lui. Am scos un pachet cu mâncare congelată de la Stouffer (murmurând cum făcea monstrul lui Frankenstein când învăţa să vorbească: microunde bun, maşină modernă rău). Am mâncat, am aruncat resturile la gunoi şi am intrat în dormitor. Mi-am scos cămaşa albă, simplă, din 1958 (mulţumindu-i lui Dumnezeu că infirmiera Doris fusese mult prea furioasă ca să observe petele de sânge de pe ea), m-am aşezat pe marginea patului ca să-mi scot pantofii cei practici din 1958 şi m-am trântit pe spate. Cred că am adormit încă înainte să ating perna.

7

Uitasem să-mi reglez ceasul deşteptător şi aş fi dormit mult şi