bine peste ora cinci dacă Elmore nu mi-ar fi sărit pe piept la patru şi jumătate şi n-ar fi început să-mi adulmece faţa. Asta însemna că îşi curăţase bolul de mâncare şi că mai cerea o porţie. I-am dat-o, m-am spălat pe ochi cu apă rece şi am mâncat o farfurie cu cereale, spunându-mi că o să treacă zile bune până când o să-mi pun ordine în programul meselor.

Sătul, m-am dus în birou şi mi-am pornit computerul. Prima oprire pe tărâmul cibernetic a fost la biblioteca municipală. Al avusese dreptate – în baza de date se afla întreaga arhivă a săptămânalului Lisbon Weekly Enterprise. Dar, ca să pot să mă înfrupt din bunătăţile lor, trebuia, mai întâi, să devin Prieten al Bibliotecii, chestie care mă costa zece dolari. Având în vedere circumstanţele, preţul nu mi s-a părut mare.

Numărul din Enterprise pe care îl căutam era cel din data de 7 noiembrie, la pagina 2, intercalat între un articol despre un accident fatal de maşină şi unul despre un posibil caz de incendiere premeditată, era o poveste purtând titlul POLIŢIA LOCALĂ CAUTĂ UN BĂRBAT MISTERIOS. Eu eram bărbatul misterios… sau, mai degrabă, alter ego-ul meu din epoca Eisenhower. Fusese găsit Sunlinerul decapotabil, fuseseră observate petele de sânge. Bill Titus a identificat maşina ca fiind cea pe care o vânduse unui domn George Amberson. M-a emoţionat tonul articolului: îngrijorare pură pentru un om dispărut (şi probabil rănit). Gregory Dusen, bancherul de la Hometown Trust, m-a descris ca un om manierat şi amabil. Eddie Baumer, proprietarul frizeriei, a spus în esenţă cam acelaşi lucru. Nicio umbră de bănuială nu păta numele de Amberson. Lucrurile ar fi stat altfel dacă aş fi fost legat de un anume caz senzaţional din Derry. Dar nu eram.

Nici în numărul următor nu se făcea nicio referire la cealaltă poveste, dar fusesem redus la un simplu anunţ din rubrica dedicată ştirilor poliţiei: CONTINUĂ CĂUTĂRILE PENTRU GĂSIREA BĂRBATULUI DIN WISCONSIN. Numărul din următoarea săptămână, Weekly Enterprise deja o luase razna cu poveşti şi sfaturi pentru sărbătorile de iarnă ce se apropiau, iar George Amberson dispăruse cu totul din ziar. Dar am fost acolo. Al îşi cioplise numele în scoarţa unui copac. Eu mi l-am găsit în paginile unui ziar vechi. Mă aşteptasem la asta, dar în momentul când am citit dovada cu propriii mei ochi, m-am simţit copleşit.

După asta, am intrat pe web-site-ul ziarului Derry Daily News. Permisiunea de a le accesa arhiva m-a costat mult mai mult – 34,50 dolari –, dar în doar câteva minute am avut în faţa ochilor prima pagină a numărului din 1 noiembrie 1958.

Te-ai aştepta ca o crimă senzaţională să ţină prima pagină a ziarului local, dar în Derry – Orăşelul Ciudat – locuitorii îşi ascundeau atrocităţile cât puteau de mult. Editorialul se ocupa de o întrevedere de la Geneva între Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite pentru discutarea unui posibil tratat de interzicere a testelor nucleare. Dedesubt era o poveste despre un copil minune al şahului de doar paisprezece ani, pe nume Bobby Fisher. La capătul de jos al primei pagini, pe partea stângă (ultimul loc în care, conform experţilor medii s-ar uita cineva), era un articol cu titlul SCANDAL SÂNGEROS FACE DOI MORŢI. Conform povestirii din ziar, Frank Dunning, „un membru de frunte al comunităţii de afaceri, implicat în numeroase proiecte caritabile” sosise acasă la soţia lui de care era separat, „în stare de ameţeală” la scurtă vreme după ora 8:00 în seara de vineri. După o ceartă cu soţia (pe care precis nu am auzit-o… şi eu am fost acolo!), Dunning a lovit-o cu un ciocan, fracturându-i braţul, iar apoi şi-a ucis fiul de doar doisprezece ani, Arthur Dunning, când acesta a încercat să-şi apere mama.

Povestea se continua la pagina 12. Când am ajuns acolo, am fost întâmpinat de un instantaneu al vechiului meu (in)amic Bill Turcotte. Conform relatării, „Domnul Turcotte trecea pe acolo când a auzit strigăte şi ţipete din reşedinţa familiei Dunning”. S-a năpustit pe alee, a văzut prin uşa deschisă ce se petrece înăuntru şi i-a spus domnului Frank Dunning să „nu mai dea cu ciocanul”. Dunning a refuzat; domnul Turcotte a zărit un cuţit de vânătoare la cureaua lui Dunning şi l-a tras de acolo; Dunning s-a repezit la domnul Turcotte. Care s-a luat la bătaie cu el; în timpul luptei, Dunning a decedat în urma înjunghierii accidentale. La numai câteva secunde după aceasta, domnul Turcotte a suferit un infarct.

Am rămas cu ochii la fotografie – Turcotte cu un picior sprijinit ţanţoş de bara de protecţie a unui sedan de la sfârşitul anilor patruzeci şi cu ţigara în colţul gurii. Băteam darabana pe genunchi. Dunning fusese înjunghiat din spate, nu din faţă; cu o baionetă, nu cu un cuţit de vânătoare. Barosul – care nu fusese astfel identificat – fusese singura lui armă. Să fi scăpat din vedere poliţia asemenea detalii bătătoare la ochi? Nu înţelegeam cum, doar dacă anchetatorii nu erau la fel de orbi ca Ray Charles. Dar pentru Derry, aşa cum ajunsesem eu să-l înţeleg, totul era perfect logic.

Cred că am zâmbit. Povestea era de admirat în toată nebunia ei. Se găsiseră răspunsuri la toate întrebările. Aveam soţul beat şi nebun, familia înfricoşată şi trecătorul erou (fără a se spune unde se ducea). Ce rost avea? Şi nicio menţiune despre un anumit Străin Misterios care s-ar fi aflat la locul crimelor. Totul era atât de caracteristic pentru Derry…

Am cotrobăit prin frigider, am găsit nişte resturi de budincă de ciocolată şi am ras-o stând în picioare lângă bufet şi uitându-mă pe geam la curtea din spatele casei. L-am luat în braţe pe Elmore şi l-am mângâiat până când a început să se zvârcolească, semn că voia să fie dat jos. M-am întors la calculator, am apăsat o tastă, făcând să dispară ecranul de protecţie, ca prin magie, şi m-am mai uitat o vreme la fotografia lui Bill Turcotte. Eroul care a intervenit şi a salvat familia şi care apoi a făcut un infarct.

În cele din urmă m-am