În Derry nu exista nicio persoană cu numele Doris, Troy sau Harry Dunning. În ultimă instanţă, am încercat Ellen, fără să mă aştept la vreun rezultat: chiar dacă mai era în oraş, probabil că luase numele soţului ei. Dar uneori încercările absurde sunt cele norocoase (Lee Harvey Oswald fiind cazul malign care să dovedească acest adevăr). Am fost atât de surprins când robotul mi-a scuipat un număr, că nici măcar n-am avut creionul la îndemână. În loc să sun din nou la informaţii, am format 1 ca să obţin numărul pe care îl cerusem. Dacă aş fi stat puţin pe gânduri, n-aş fi făcut aşa ceva. Uneori nu vrem să ştim, nu-i aşa? Uneori ne temem să ştim. Mergem până acolo şi ne întoarcem. Dar m-am agăţat vitejeşte de receptor şi am ascultat cum telefonul din Derry sună o dată, de două ori, de trei ori. Imediat va răspunde robotul şi nu voiam să las niciun mesaj. Habar n-aveam ce-aş fi putut spune.

Dar la jumătatea celui de-al patrulea tril, o voce de femeie a răspuns:

– Alo?

– Ellen Dunning?

– Depinde cine întreabă, mi-a răspuns vocea prudentă, dar amuzată.

Era vocea unei fumătoare. Voce insinuantă. Dacă n-aş fi ştiut, aş fi zis că-i aparţine unei femei de treizeci de ani, nu uneia de şaizeci sau chiar mai mult. Era vocea cuiva care o foloseşte ca să facă bani. Cântăreaţă? Actriţă? Poate actriţă de comedie? Niciuna din meseriile astea nu rima cu Derry.

– Numele meu este George Amberson. L-am cunoscut pe fratele dumneavoastră, Harry, cu mult timp în urmă. Acum m-am întors în Maine şi m-am gândit să încerc să reiau legătura cu el.

– Harry? a părut surprinsă. O, Doamne! Vă ştiţi din armată?

Din armată? Am procesat repede informaţia şi mi-am dat seama că nu pot folosi povestea asta. Prea multe capcane.

– Nu, nu, din Derry. De când eram copii, am spus şi brusc m-a lovit inspiraţia. Ne jucam la Rec. Eram în aceeaşi echipă. Am fost prieteni.

– Îmi pare rău să vă spun, domnule Amberson, dar Harry a murit.

Am rămas fără replică. Doar că nu ţine la telefon. Am reuşit să bâlbâi:

– Dumnezeule, îmi pare atât de rău.

– S-a întâmplat de mult, în Vietnam. În timpul Ofensivei Tet.

M-am aşezat, simţind că mă ia cu leşin. L-am scăpat de mersul şchiopătat şi de ceaţa de pe creier doar ca să-i scurtez viaţa cu patruzeci de ani? Minunat. Operaţia a fost un succes, dar pacientul a murit.

Între timp, spectacolul trebuia să continue.

– Şi Troy ce face? Şi dumneavoastră… tu, ce mai faci? Te ţin minte cum te plimbai cu bicicleta cu roţi ajutătoare. Şi cântai. Nimeni nu reuşea să te oprească din cântat, am încercat eu să râd. Ce ne mai scoteai din minţi pe toţi.

– Acum nu mai cânt decât la serile de Karaoke de la barul lui Bennigan, dar nu m-am săturat să dau din gură. Sunt DJ la WKIT în Bangor. Ştii, disc jockey?

– Aha. Şi Troy?

– Trăieşte la vida loca în Palm Springs. El e bogătaşul familiei. A făcut o avere din computere. A început prin anii şaptezeci la parterul casei noastre. Şi acum ia masa cu Steve Jobs şi alţii ca el.

A început să râdă. Râs superb. Aş fi putut paria că toţi locuitorii din estul statului Maine dădeau drumul la radio doar ca s-o audă. Dar când a vorbit din nou, tonul îi era mai coborât şi toată bună dispoziţia dispăruse. Ca soarele care intră în nori.

– Cine eşti de fapt, domnule Amberson?

– Cum adică?

– Fac emisiuni în direct cu ascultătorii la sfârşit de săptămână. O emisiune de licitaţii sâmbăta – „Ellen, am un motocultivator, aproape nou-nouţ, dar nu pot plăti ratele, aşa că iau cel mai bun preţ care mi se oferă peste cincizeci de dolari”. Chestii din astea. Duminica discutăm politică. Oamenii sună ca să-l înjure pe Rush Limbaugh sau să spună că Glenn Beck ar trebui să candideze la prezidenţiale. Cunosc vocile foarte bine. Dacă ai fi fost prieten cu Harry pe vremea când Rec încă mai era deschisă, ar trebui să ai în jur de şaizeci de ani. Dar nu e aşa. Nu pari mai bătrân de treizeci şi cinci.

Iisuse, cum m-a prins!

– Mi se spune că am o voce tânără. Pun pariu că şi tu auzi chestia asta tot timpul.

– Bună încercare, mi-a răspuns fără intonaţie şi dintr-o dată chiar a sunat bătrână. Am exersat ani de zile ca să-mi pun raza asta de soare în voce. Tot aşa ai făcut şi tu?

N-am ştiut ce să-i răspund, aşa că am tăcut.

– În plus, nimeni nu sună să vadă ce mai face un puşti cu care se juca pe când era în primară. Nu după cincizeci de ani.

Ar trebui să închid, mi-am zis. Am aflat ce am vrut, ba chiar mai mult. O să închid. Dar receptorul parcă mi se lipise de ureche. Nu cred că l-aş fi putut pune jos nici dacă aş fi văzut că-mi iau foc perdelele.

Când a vorbit din nou, mai era ceva în vocea ei:

– Tu eşti?

– Nu înţeleg ce…

– A mai fost cineva în noaptea aia. Harry l-a văzut. Şi eu l-am văzut. Tu eşti?

– Care noapte? numai că mi-a ieşit ca-e noa-e pentru că-mi amorţiseră buzele.

Ca şi cum cineva mi-ar fi pus o mască pe faţă. O mască de gheaţă.

– Harry a zis că era îngerul lui cel bun. Cred că tu eşti. Unde ai fost?

Acum vocea-i era înfundată, pentru că începuse să plângă.

– Doamnă… Ellen… n-are niciun sens ce…

– L-am dus la aeroport după ce şi-a primit ordinele şi i s-a terminat permisia. Se ducea în Nam şi i-am zis să-şi păzească fundul. Şi el mi-a zis, „Fii fără grijă, surioară, am un înger păzitor şi o să mă păzească el.” Aşa că unde ai fost pe şase februarie 1968, domnule înger? Unde ai fost când fratele meu a murit la Khe Sanh? Unde erai atunci, ticălosule?

A mai spus ceva, dar nu ştiu ce anume. Plângea deja foarte tare. Am închis telefonul. M-am dus în baie. Am