intrat în cadă, am tras perdeaua şi mi-am pus capul între genunchi ca să nu mai văd decât covoraşul din cauciuc cu margarete galbene. Şi am urlat. O dată. De două ori. De trei ori. Şi uite ce a fost şi mai rău: nu doar că mi-am dorit ca Al să nu-mi fi vorbit niciodată despre nenorocita aia de vizuină de iepure. A fost mult mai rău. Îmi doream ca Al să moară. 9

Am avut o presimţire când am ajuns în faţa casei lui şi am văzut că nu era aprinsă nicio lumină. Presimţire care s-a accentuat când am încercat uşa de la intrare şi am văzut că e descuiată.

– Al?

Nimic.

Am găsit un întrerupător şi l-am aprins. Camera de zi avea curăţenia sterilă a unei încăperi îngrijite în mod regulat, dar nefolosite prea mult. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii înrămate. Aproape toate cu oameni pe care nu-i cunoşteam – rudele lui Al, am bănuit – dar am recunoscut perechea de deasupra canapelei: John şi Jacqueline Kennedy. Pe o plajă, la Hyannis Port, probabil. Îmbrăţişaţi. Aerul mirosea a Glade, dar mirosul greu de boală care venea din adâncul casei nu era astupat întrutotul. De undeva, foarte încet, The Temptations cântau „My Girl”. Soare într-o zi cu nori şi alea, alea.

– Al? Eşti acolo?

Unde altundeva? Cumva dansează disco şi agaţă studente la Studio Nine din Portland? Pe dracu’. Îmi dorisem ceva şi, uneori, dorinţele se îndeplinesc.

Am căutat întrerupătorul din bucătărie, l-am găsit şi o lumină fluorescentă suficient de puternică pentru o sală de operaţie a inundat încăperea. Pe masă era o cutie cu medicamente, din aceea folosită pentru depozitarea dozelor necesare pentru o săptămână. De obicei, acest gen de cutii sunt atât de mici, că încap fără probleme în buzunar sau în poşetă. Cutia de pe masă era mare cât o enciclopedie. Alături, pe o bucată de hârtie, era un mesaj care spunea: TE OMOR dacă uiţi să-ţi iei pastilele de la 8!!!! Doris

„My Girl” s-a terminat şi a început „Just My Imagination”. Am mers pe urma muzicii înspre mirosul apăsător al bolii. Al era în pat. Părea destul de liniştit. Când sfârşitul venise, câte o singură lacrimă i se prelinsese din colţul fiecărui ochi. Nu se uscaseră încă. CD player-ul era pe noptiera din stânga. Lângă un bilet ţinut în loc de un flacon de medicamente. Gol. Deci prespapier prea prost, chiar şi pentru cea mai slabă adiere. M-am uitat la etichetă: Oxycontin, douăzeci de miligrame. Am citit biletul.

 

Îmi pare rău, prietene, n-am mai putut să aştept. Mă doare prea tare. Ai cheia de la restaurant şi ştii ce ai de făcut. Nu încerca să te păcăleşti singur spunându-ţi că mai poţi încerca încă o dată, pentru că mult prea multe se pot întâmpla între timp. Încearcă să reuşeşti din prima. Poate că eşti al naibii de supărat pe mine că te-am băgat în povestea asta. În locul tău, eu aş fi. Dar nu da înapoi. Te rog, nu face asta. Cutia de cositor e sub pat. Mai sunt cam vreo cinci sute de dolari înăuntru.

Totul depinde de tine, prietene. Cam la 2 ore după ce o să mă găsească Doris mâine dimineaţă, o să vină proprietarul şi probabil că o să pună lacăt la restaurant, aşa că trebuie s-o faci în noaptea asta. Salvează-l, te rog. Salvează-l pe Kennedy şi totul o să se schimbe.

Te rog.

Al

 

Ticălosule, i-am spus. Ştiai că s-ar putea să am îndoieli şi aşa te-ai gândit să rezolvi problema?

Bineînţeles că avusesem îndoieli. Dar îndoielile nu sunt opţiuni. Greşise dacă îşi imaginase că voi da înapoi să-l opresc pe Oswald? Sigur. Dar în momentul acela Oswald trecuse pe planul doi, parte a unui viitor înceţoşat. Nostimă exprimare când te referi la 1963, dar teribil de exactă. Familia Dunning ocupa primul loc în gândurile mele.

Arthur, cunoscut sub numele de Tugga: încă îl mai puteam salva. Şi pe Harry.

Kennedy s-ar fi putut răzgândi, îmi spusese Al când se referise la Războiul din Vietnam.

Chiar dacă nu se va răzgândi şi nu va retrage trupele, va mai fi Harry în acelaşi loc la aceeaşi oră în ziua de 6 februarie 1968? Nu credeam asta.

– Bine, am zis. Bine.

M-am aplecat deasupra lui Al şi l-am sărutat pe obraz, simţind gustul sărat al acelei ultime lacrimi.

– Dormi în pace, prietene.

10

Ajuns acasă, am inventariat conţinutul servietei mele marca Lord Buxton. Şi al excentricului portofel din piele de struţ. Aveam toate notiţele exhaustive pe care Al le făcuse despre mişcările lui Oswald după ce acesta fusese lăsat la vatră, pe 11 septembrie 1959. Aveam toate actele. Stăteam mai bine cu fondurile decât aş fi crezut; cu banii pe care Al mi-i lăsase acum, aveam peste cinci mii de dolari.

Am scos nişte carne tocată din congelator, am pregătit-o şi am pus-o în vasul lui Elmore. L-am mângâiat şi i-am spus:

– Dacă nu mă întorc, du-te alături, la familia Ritter. Vor avea grijă de tine.

Ocupat cu mâncarea, Elmore nu mi-a dat atenţie, dar ştiam că aşa va face dacă nu mai eram eu să-l hrănesc. Pisicile ştiu să supravieţuiască. Am luat servieta, m-am dus la uşă şi am încercat să-mi alung dorinţa scurtă, dar intensă de a mă refugia în dormitor şi de a mă ascunde sub pături. Dacă voi reuşi să fac ceea ce mi-am propus, îmi