voi mai găsi casa şi motanul? Şi dacă da, îmi vor mai aparţine mie? N-aveam cum să ştiu. Chestia nostimă e că nici măcar cei care pot trăi în trecut nu au habar ce le rezervă viitorul.

– Hei, Ozzie, am şoptit. Vin după tine, ticălosule.

Am închis uşa şi am plecat.

11

Restaurantul era ciudat fără Al, tocmai pentru că îi simţeam prezenţa acolo – prezenţa în spirit, adică. Chipurile de pe Peretele Celebrităţilor păreau a se holba la mine, întrebându-mă ce caut acolo, spunându-mi că n-am nicio treabă acolo, cerându-mi să mă potolesc, ca să nu distrug arcul principal al universului. Cel mai tare m-a neliniştit fotografia cu Al şi Mike Michaud, aşezată pe locul unde fusese cea cu mine şi cu Harry.

M-am dus în cămară şi am înaintat spre perete cu paşi mici, târşâiţi. Închipuie-ţi că încerci să găseşti o treaptă cu lumina stinsă, îmi spusese Al. Închide ochii, prietene, e mai uşor aşa.

I-am închis. După două trepte am simţit pocnetul mic de egalizare a presiunii în urechi. Căldura mi-a mângâiat pielea; razele soarelui au strălucit pe pleoapele mele închise; am auzit foşnetul făcut de maşinile de ţesut: şa-HUUUUUŞ, şa-HUUUUUUŞ. Era ziua de 9 septembrie 1958, cu două minute înainte de prânz. Tugga Dunning era viu, iar braţul doamnei Dunning nu fusese încă rupt. Nu departe de locul unde mă aflam, la Titus Chevron, mă aştepta un elegant Ford Sunliner roşu decapotabil.

Dar mai întâi, trebuia să am grijă de Omul cu bilet galben. De data aceasta va primi dolarul pe care mi-l va cere, pentru că uitasem să iau o monedă de jumătate. Am trecut pe sub lanţ şi m-am oprit să-mi pun în buzunarul de la pantaloni bancnota respectivă.

Şi în buzunarul de la pantaloni avea să rămână, pentru că, atunci când am dat colţul uscătoriei, l-am văzut pe Omul cu bilet galben întins pe ciment cât era de lung, cu ochii larg deschişi şi cu capul într-o baltă de sânge proaspăt. Avea gâtul tăiat dintr-o parte în alta. Într-o mână ţinea ciobul verde pe care-l folosise să se sinucidă, iar în cealaltă ţinea biletul, despre care se presupunea că ar fi avut o legătură cu ziua plăţii duble la casa verde. Biletul, care la început fusese galben, apoi portocaliu, era acum negru ca moartea.

Capitolul 10 1

Am traversat parcarea angajaţilor pentru a treia oară, stăpânindu-mă să nu alerg. Când am trecut pe lângă el, am ciocănit iarăşi în portbagajul Plymouthului Fury roşu cu alb, ca să am noroc. Pentru că aveam nevoie de tot norocul din lume în săptămânile, lunile şi anii ce vor veni.

De această dată nu m-am mai dus la Kennebec Fruit şi nici n-am căutat să-mi cumpăr haine sau maşină. O să mă ocup de treburile astea mâine sau în zilele ce vor urma, pentru că ziua de azi nu se arăta prea îmbietoare în Lisbon Falls pentru un străin. Foarte curând, cineva va descoperi un cadavru în curtea fabricii, iar cineva care nu este din partea locului (sau a timpului) ar putea fi luat la întrebări. Iar actele lui George Amberson n-ar face faţă inspecţiei, cu atât mai puţin permisul de conducere care indica domiciliul pe Bluebird Lane. Într-o casă ce nu fusese construită încă.

Am ajuns în staţia de lângă parcare tocmai la timp să mă urc în autobuzul a cărei plăcuţă anunţa traseul: EXPRESUL LEWISTON. Am dat şoferului hârtia de un dolar pregătită pentru Omul cu bilet galben. Acesta mi-a schimbat-o în monede scoase din „puşculiţa” de la brâu. Am pus cincisprezece cenţi în automatul de bilete şi m-am legănat printre pasageri înspre un loc liber din spatele a doi marinari acneici – probabil de la Brunswick Naval Air Station – care vorbeau despre fetele pe care sperau să le vadă într-un bar de striptease numit The Holly. Conversaţia lor era presărată cu înghionteli şi multe hohote fornăite de râs.

Aproape nu vedeam Route 196 care se derula în faţa mea. Mă tot gândeam la mort. Şi la bilet, care acum era complet negru. Voisem să mă îndepărtez de cadavru cât de repede posibil, dar m-am oprit, totuşi, cât să ating biletul. Nu era din carton, aşa cum bănuisem la început. Şi nici din plastic. Poate din celuloid… doar că nici textura asta nu o simţisem la atingere. Mi s-a părut că e din piele moartă – ca aia pe care o tai de pe o bătătură. Şi nu era nimic scris pe el, cel puţin eu n-am văzut să fi fost ceva.

Al presupusese că Omul cu bilet galben nu era nimic altceva decât un beţiv cu minţile duse din cauza unei combinaţii nefericite de prea multă băutură şi apropierea vizuinii de iepure. Nu-i pusesem la îndoială părerea până când s-a întâmplat ca biletul să devină portocaliu. Iar acum nu că mă îndoiam de spusele lui, ci pur şi simplu nu mai credeam o iotă. Ce era acesta, de fapt?

Mort, asta e. Doar atât. Aşa că nu te mai gândi. Ai o grămadă de treabă.

După ce am trecut de Cinematograful în aer liber, am tras cordonul de oprire. Şoferul a oprit în staţie.

– O zi bună, i-am urat când a apăsat maneta care deschidea uşile.

– Nu-i nimic bun la traseul acesta decât berea rece de la sfârşitul programului, mi-a răspuns şi şi-a aprins o ţigară.

Câteva secunde după aceea, stăteam pe acostamentul şoselei legănând servieta în mâini şi urmărind cum autobuzul se îndreaptă greoi spre Lewiston într-un nor de fum de eşapament. În reclama de pe spatele lui, o gospodină ţinea într-o mână o oală strălucitoare, iar în cealaltă un burete de vase SOS Magic. Ochii mari albaştri şi rânjetul de ruj roşu cu prea mulţi dinţi păreau a sugera că se află în pragul unui şoc psihic de proporţii.

Cerul era senin. Greierii cântau în iarba înaltă. De undeva se auzeau mugetele unei vaci.