După ce adierea uşoară a împrăştiat izul de motorină, aerul a mirosit din nou a dulce şi a proaspăt şi a nou. Am pornit agale spre motelul Tamarack. Drumul era scurt, doar de vreo cinci sute de metri, dar până să ajung, s-au şi oprit doi şoferi să mă întrebe dacă mă pot duce undeva. Le-am mulţumit şi le-am spus că totul este în regulă. Şi aşa era. Fluieram deja când am ajuns la Tamarack.

Septembrie ’58, Statele Unite ale Americii.

Om cu bilet galben sau nu, eram bucuros că m-am întors.

2

Restul zilei am stat în cameră, recitind a unşpea mia oară notiţele despre Oswald ale lui Al, de această dată acordând o atenţie deosebită ultimelor două pagini intitulate CONCLUZII DESPRE CUM SĂ ACŢIONEZ. Încercarea de a mă uita la televizorul care, în fapt, nu avea decât un singur program s-a dovedit un exerciţiu de prostie, aşa că la venirea serii am mers agale la cinematograful în aer liber şi mi-am luat bilet cu doar treizeci de cenţi. În faţa bufetului erau aşezate scaune pliante. Mi-am cumpărat o pungă cu floricele şi un suc cu aromă bună de scorţişoară, numit Pepsol, şi m-am uitat la Lunga vară fierbinte împreună cu alţi câţiva spectatori, majoritatea oameni în vârstă, care se cunoşteau între ei şi sporovăiau binedispuşi. Când a început Vertigo se făcuse deja răcoare iar eu nu-mi luasem haina. M-am întors la motel şi am dormit buştean.

Dimineaţa următoare am luat autobuzul înapoi la Lisbon Falls (fără taxiuri, pentru că, deocamdată trebuia să-mi limitez cheltuielile) şi mai întâi m-am dus la The Jolly White Elephant. Era devreme şi nu se încălzise încă, aşa că nonconformistul era înăuntru, tolănit pe o canapea răpănoasă şi citind Argosy.

– Bună, vecine, m-a întâmpinat el.

– Bună şi ţie. Bănuiesc că ai valize de vânzare.

– O, da. Am câteva. Doar vreo două, trei sute. Du-te în spate şi…

– Şi la dreapta, am completat eu.

– Aşa e. Ai mai fost pe aici?

– Toată lumea a mai fost pe aici, i-am răspuns. Magazinul tău e mai important decât fotbalul profesionist.

A izbucnit în râs:

– Marfă, tipule. Du-te şi alege-ţi ce-ţi place.

Am ales aceeaşi valiză din piele. Apoi am traversat şi am cumpărat din nou acelaşi Sunliner. Acum, însă, m-am târguit mai mult şi l-am luat doar cu trei sute. După ce negocierile s-au încheiat, Bill Titus m-a trimis iarăşi la fiica lui.

– Parcă nu eşti de prin partea locului, mi-a spus ea.

– M-am născut în Wisconsin, dar m-am mutat în Maine de ceva vreme. Pentru afaceri.

– Înseamnă că n-ai fost în Lisbon Falls ieri, nu?

Când i-am răspuns că nu, nu am fost, şi-a spart balonul din gumă de mestecat şi a zis:

– Ai pierdut un tămbălău pe cinste. Au găsit un beţiv bătrân mort lângă uscătoria de la fabrică.

Şi-a coborât vocea:

– S-a sinucis. Şi-a tăiat singur gâtul cu un ciob de sticlă. Îţi închipui aşa ceva?

– Îngrozitor, am murmurat îndesând factura în portofel.

Am început să mă joc cu cheile de la maşină.

– Era din oraş?

– Nu şi nici n-avea acte. Probabil că a venit cu marfarul, aşa zice tata. Poate la cules de mere în Castle Rock. Domnu’ Caddy – acesta-i vânzătorul de la casa verde – i-a zis lu’ tata că tipul a venit la el ieri dimineaţă şi a încercat să-şi ia ceva de băut, da’ că era deja beat şi mirosea urât şi domnu’ Caddy l-a dat afară. Înseamnă că după aia s-a dus în curtea fabricii, a terminat ce băutură mai avea şi a spart sticla şi şi-a tăiat gâtul cu un ciob.

Apoi a repetat:

– Îţi închipui aşa ceva?

Am renunţat la tuns şi am renunţat la vizita la bancă, dar mi-am cumpărat din nou haine de la Mason’s Menswear.

– Trebuie că-ţi place nuanţa asta de albastru, a comentat vânzătorul arătând înspre una din cămăşile pe care le alesesem. Are aceeaşi culoare cu aia de pe tine.

De fapt, era aceeaşi cămaşă, dar nu i-am spus. L-aş fi derutat şi mai mult.

3

În acea după-amiază m-am îndreptat către nord pe Şoseaua unde faci doi kilometri pe minut. Acum n-am mai fost nevoit să-mi cumpăr pălărie din Derry pentru că ţinusem minte să-mi iau o pălărie frumoasă de vară de la Mason’s. Mi-am luat o cameră la Derry Town House, am cinat la restaurantul hotelului, apoi m-am dus la bar şi i-am cerut o bere lui Fred Toomey. În tura aceasta, nu m-am străduit să-l atrag în vreo conversaţie.

Ziua următoare am închiriat vechiul meu apartament de pe Harris Avenue şi, în loc să mă ţină treaz, zgomotul avioanelor venite la aterizare m-a adormit instantaneu. A doua zi, m-am dus la magazinul de articole sportive al lui Machen şi i-am explicat vânzătorului că mă interesează să cumpăr un revolver pentru că lucrez în domeniul afacerilor imobiliare şi bla, bla, bla. Vânzătorul mi-a arătat vechiul meu pistol Police Special de calibrul .38, spunându-mi, din nou, că era o piesă remarcabilă pentru autoapărare. L-am cumpărat şi l-am pus în servietă. M-am gândit să mă duc pe Kansas Street înspre zona de picnic, ca să-i văd pe Richie-cu-aricii şi pe Bewie-cu-blugii-Levie cum îşi exersează mişcările de dans, dar mi-am dat seama că tocmai ce-i ratasem. Îmi doream ca în scurta mea revenire în anul 2011 să mă fi gândit să-i caut în numerele din noiembrie ale ziarului Daily News; aş fi vrut să aflu dacă au câştigat concursul de talente.

Îmi făcusem obiceiul să beau câte o bere la Lamplighter înainte de lăsarea întunericului, înainte ca localul să se aglomereze. Au fost dăţi când am comandat şi „bucăţele de homar”. Nu l-am văzut niciodată pe Frank Dunning, dar nici nu aveam nevoie. Din cu totul alt motiv devenisem client regulat al barului. Dacă totul mergea bine, în curând aveam să pornesc spre Texas şi, înainte de asta, voiam să-mi sporesc visteria. M-am împrietenit cu Jeff, barmanul, şi într-o seară de la sfârşitul lui septembrie el a deschis subiectul care mă interesa.

– Cu ce echipă de baseball ţii, George?

– Cu Yankees, desigur, i-am răspuns.

– Tu? Un tip din Wisconsin?

– Patriotismul n-are nimic de-a face cu asta. Yankees o să fie cea