– Niciodată. Aruncătorii sunt prea bătrâni. Apărarea are fisuri. Roţile lui Mantie scârţâie. Vremea lui Bronx Bomber a apus. Milwaukee o să spele cu ei pe jos.

Am început să râd.

– Ai dreptate, Jeff, văd că le-ai studiat jocul, dar recunoaşte – îi urăşti pe cei de la Yankees aşa cum fac toţi în New England şi asta îţi întunecă judecata.

– Eşti gata să ţii un pariu?

– Sigur. Cinci dolari. Mi-am promis să nu iau niciodată mai mult de la robii care trudesc pentru leafa lor. Batem palma?

– Batem.

Aşa am şi făcut.

– Bine, am continuat eu. Acum, că am rezolvat chestiunea asta şi dacă tot discutăm despre cele mai importante distracţii ale americanilor – despre baseball şi despre pariuri – spune-mi, te rog, unde aş putea găsi o acţiune mai serioasă aici. Ca să mă exprim mai poetic, aş dori să fac un rămăşag mai mare. Mai adu-mi o bere şi toarnă-ţi şi ţie una.

Am rostit „rămăşag” cu accentul din Maine – jămăşag – şi barmanul a turnat râzând bere Narragansett în două pahare (mă obişnuisem să spun acestei beri Nasty Gansett; când eşti în Roma trebuie, pe cât posibil, să vorbeşti ca romanii).

Am ciocnit şi Jeff m-a întrebat ce anume înţeleg prin acţiune serioasă. M-am prefăcut că mă gândesc puţin, apoi i-am spus.

– Cinci sute de parai? Pe Yankees? Când Braves îi au pe Spahn şi Burdette? Şi să nu mai zic nimic de Hank Aaron şi Steady Eddie Matthews? Eşti nebun.

– Poate sunt, poate nu. O să vedem de la întâi octombrie. Există cineva în Derry care să ia un pariu aşa de mare?

Am ştiut oare ce îmi va răspunde? Nu. Nu sunt chiar atât de clarvăzător. Dar am fost oare surprins? Din nou nu. Pentru că trecutul nu este doar încăpăţânat şi viclean; e în armonie atât cu el însuşi, cât şi cu viitorul. Şi am experimentat această armonie de nenumărate ori.

– Chaz Frati. Probabil că l-ai văzut pe-aici. Are câteva case de amanet. Nu aş zice că-i chiar agent de pariuri, dar e destul de ocupat pe perioada campionatului şi în timpul sezonului cu meciuri de fotbal şi baschet între licee.

– Şi crezi că o să-mi ţină pariul.

– Sigur. O să-ţi dea şi probabilităţile, şi tot tacâmul. Doar că…

S-a uitat în jur, a văzut că nu mai era nimeni altcineva în bar, dar tot şi-a coborât până la şoaptă vocea:

– Doar că să nu-l tragi pe sfoară, George. Are prieteni. Prieteni puternici.

– Am înţeles, i-am spus. Mulţumesc pentru pont. Şi o să-ţi fac un serviciu pe chestia asta: n-am să-ţi cer să-ţi onorezi pariul când Yankees vor câştiga campionatul.

Ziua următoare m-am dus la casa de amanet a lui Chaz Frati, Mermaid Pawn & Loans, unde am dat nas în nas cu o femeie uriaşă, cu trăsături împietrite, de aproximativ o sută cincizeci de kilograme. Rochie roşie, mărgele indiene şi mocasini în picioarele umflate. I-am spus că m-ar interesa să discut cu domnul Frati o propunere de afaceri cu privire la anumite activităţi sportive.

– Adică pariu, pe limba oamenilor normali? m-a întrebat ea.

– Eşti de la poliţie? am întrebat-o la rândul meu.

– Da, mi-a răspuns, scoţându-şi un pachet de Tiparillo din buzunarul rochiei şi aprinzându-şi una cu o brichetă Zippo. Sunt J. Edgar Hoover, fiule.

– Bine, domnule Hoover, m-ai prins. Vorbesc despre un pariu.

– Baseball sau meciurile de fotbal ale Tigrilor?

– Nu sunt din oraş, aşa că nu aş putea deosebi un Tigru din Derry de un Babuin din Bangor. Baseball.

Femeia şi-a vârât capul prin perdeaua care despărţea magazinul de restul casei, oferindu-mi vederii probabil unul din cele mai mari funduri din centrul statului Maine, şi a răcnit:

– Hei, Chazzie, vino aici. Ai un muşteriu.

Frati a venit şi a sărutat monstrul de femeie pe obraz.

– Mulţumesc, iubito.

Avea mânecile suflecate şi i se vedea tatuajul cu sirena.

– Pot să-ţi fiu de folos cu ceva?

– Aşa sper. Mă numesc George Amberson, i-am întins eu mâna. Sunt din Wisconsin şi, cu toate că inima mea e alături de băieţii din oraşul meu, când e vorba de baseball, portofelul meu e alături de echipa Yankees.

S-a întors spre raftul din spate, dar doamna cea voluminoasă i-o luase deja înainte – i-a dat un registru verde, zgâriat, pe care scria ÎMPRUMUTURI PERSONALE. Frati l-a răsfoit până a ajuns la o pagină goală, înmuindu-şi mereu degetul în gură.

– Despre cât anume din portofel discutăm, frăţioare?

– Ce cotă pot obţine pentru cinci sute la câştig?

Femeia a izbucnit în râs şi a trimis fumul ţigării în tavan.

– Pe Bombers? Unu la unu, frăţioare. Doar unu la unu.

– Care-i cota pentru cinci sute pe Yankees, la şapte jocuri?

S-a gândit puţin, apoi s-a întors spre doamna cea multă, care şi-a clătinat, buzată, capul.

– Nu ţine, a zis ea. Şi dacă nu mă crezi, trimite o telegramă la New York.

Am oftat şi am bătut cu degetele în vitrina cu ceasuri şi inele.

– Bine. Ce zici de asta – cinci sute şi Yankees îşi revin după ce pierd trei meciuri din patru.

Frati a râs şi el:

– Acum mai stăm de vorbă, frăţioare. Lasă-mă să mă consult cu şefa.

A şuşotit ceva cu doamna cea mare (pe lângă ea, arăta ca un pitic din poveştile lui Tolkien), apoi s-a întors la tejghea.

– Dacă vrei să-mi spui ceea ce cred eu că vrei să-mi spui, îţi primesc pariul pentru patru la unu. Dar dacă Yankees nu pierd primele trei meciuri din patru şi apoi ei îşi revin complet, pierzi toţi banii. Ca să ne lămurim care sunt condiţiile.

– Ne-am lămurit, am spus. Şi, fără să te jignesc pe tine sau pe prietena ta…

– Suntem căsătoriţi, m-a întrerupt doamna cea uriaşă, aşa că nu ne zice prieteni.

Şi a mai scos nişte hohote de râs.

– Fără să te jignesc pe tine sau pe soţia ta, patru la unu nu-mi convine. Dar opt la unu… ăsta ar fi un pariu bun pentru amândoi.

– Îţi dau cinci la unu şi mă opresc, a zis Frati. Asta-i limita mea. Dacă vrei Vegas, du-te la Vegas.

– Şapte, am insistat eu. Haide, domnule Frati, fă o excepţie.

S-a sfătuit iarăşi cu doamna cea multă. Apoi s-a întors şi mi-a oferit şase la unu. Am acceptat. Potul era încă destul de mic pentru