În plus, toate astea se întâmplaseră într-o altă viaţă.

În vremurile acelea, baseball-ul se juca aşa cum trebuie – în lumina puternică a zilei, la începutul toamnei, când zilele nu-şi pierduseră încă aroma de vară. Oamenii se strângeau în faţa magazinului de electrocasnice al lui Benton din Low Town, ca să urmărească partidele pe ecranele celor trei televizoare Zenith cu diagonala de patruzeci şi doi de centimetri instalate pe piedestale în vitrină. Deasupra lor, o pancartă anunţa: DE CE SĂ TE UIŢI LA MECIURI DE PE STRADĂ, CÂND POŢI SĂ TE UIŢI DE ACASĂ: CONDIŢII BUNE DE CREDITARE!

O, da. Condiţii bune de creditare. Mai bine decât în America în care crescusem eu.

La întâi octombrie echipa Milwaukee a învins echipa Yankees cu unu la zero, beneficiind de aportul lui Warren Spahn. Pe data de doi, Milwaukee i-a îngropat pe cei de la Bombers, cu treisprezece la cinci. În patru octombrie, când campionatul s-a reîntors în Bronx, Don Larsen a învins Milwaukee cu patru la zero, cu ajutorul nepreţuit al lui Ryne Duren, care habar n-avea unde arunca, şi, prin urmare, îi îngrozea pe toţi cei aflaţi la bătaie. Cu alte cuvinte, finalul perfect.

Am ascultat prima parte a meciului la radio, în apartamentul meu, şi am urmărit ultimele două reprize alături de cei îngrămădiţi în faţa magazinului lui Benton. Când s-a terminat, am intrat la drogherie şi mi-am cumpărat Kaopectate (probabil aceeaşi sticlă uriaşă Pachet Economic pe care am luat-o şi data trecută). Domnul Keene m-a întrebat din nou dacă am vreun virus, ceva. Când i-am spus că mă simt bine, al naibii ticălos bătrân a părut dezamăgit. Dar chiar mă simţeam bine şi nu mă aşteptam ca trecutul să încerce aceeaşi lovitură, dar era mai bine să fiu pregătit pentru orice eventualitate.

Când am dat să ies din magazin, am văzut o vitrină deasupra căreia scria LUAŢI ACASĂ UN PIC DIN STATUL MAINE! Acolo erau vederi, homari de jucărie din cauciuc, punguţe cu pulbere de coajă de pin cu miros dulce, replici ale statuii lui Paul Bunyan şi perniţe decorative pe care era brodată Derry Standpipe – un castel de apă circular care păstra lichidul vital al oraşului. Am cumpărat una din acestea.

– Pentru nepotul meu din Oklahoma City, i-am explicat domnului Keene.

Cei de la Yankees câştigaseră a treia partidă din campionat când am ajuns la staţia de benzină Texaco de pe Harris Avenue Extension. În faţa pompelor, un afiş ne anunţa: MECANIC DE SERVICIU 7 ZILE DIN 7 – ÎNCREDINŢEAZĂ-ŢI MAŞINA OMULUI CU STEAUA!

Cât timp băiatul de la pompe îmi umplea rezervorul şi îmi spăla parbrizul, am intrat în zona garajelor, am găsit mecanicul de serviciu, pe nume Randy Baker, şi am tratat o afacere cu el. Nedumerit, Baker a fost, totuşi, de acord cu propunerea mea. Douăzeci de dolari şi-au schimbat proprietarul. Mi-a dat numerele de telefon şi de la serviciu şi de acasă. Am plecat de acolo cu rezervorul plin, parbrizul curat şi sufletul împăcat. Mă rog… aproape împăcat. Niciodată n-ai cum să prevezi neprevăzutul.

Întrucât am fost ocupat să mă pregătesc pentru ziua următoare, am ajuns la Lamplighter mai târziu decât de obicei, dar nu exista niciun risc să dau peste Frank Dunning acolo. În ziua aceea îşi ducea copiii la meciul de fotbal din Orono, iar la întoarcere se vor opri la Ninety-Fiver să mănânce scoici fripte şi să bea milkshake-uri.

Chaz Frati era la bar sorbind dintr-un pahar de whisky cu apă.

– Să te rogi să câştige Braves mâine, dacă nu vrei să pierzi cinci sute, mi-a zis.

Aveau să câştige, dar acum aveam lucruri mai importante pe cap. Voi rămâne în Derry cât să-mi iau cele trei mii cuvenite de la domnul Frati, dar aveam de gând să-mi termin treaba a doua zi. Dacă lucrurile mergeau aşa cum speram, îmi voi fi încheiat afacerile în Derry încă înainte ca Milwaukee să înscrie punctul de care vor avea nevoie în repriza a şasea.

– Păi, i-am răspuns, după ce mi-am comandat o bere şi nişte bucăţele de homar, vom trăi şi vom vedea, nu?

– Aşa-i frăţioare. Asta-i frumuseţea pariurilor. Te superi dacă te întreb ceva?

– Nu. Dacă nici tu nu te superi dacă n-o să-ţi răspund.

– Uite, asta îmi place la tine, frăţioare, ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Trebuie să fie o trăsătură de Wisconsin. Sunt curios cu ce treburi ai venit în frumosul nostru oraş.

– Afaceri imobiliare. Credeam că ţi-am spus.

S-a aplecat către mine. Îi simţeam aroma de Vitalis din părul pieptănat pe spate şi cea de Sen-Sen din respiraţie.

– Dacă spun loc pentru mall, am dreptate?

Aşa că ne-am întins la discuţii ceva timp, dar ştii deja partea asta.

Am spus că nu mergeam la Lamplighter când ştiam că era posibil ca Frank Dunning să fie acolo pentru că aflasem deja tot ce aveam nevoie să aflu despre el. Este adevărat. Dar nu este tot adevărul. Trebuie să-ţi explic, altfel nu vei înţelege niciodată de ce m-am purtat cum m-am purtat în Texas.

Închipuie-ţi că intri într-o cameră, şi pe masă vezi un castel din cărţi de joc. Foarte complicat, cu multe niveluri. Misiunea ta este să-l dărâmi. Dacă asta ar fi totul, ce uşor ar fi, nu? Loveşti cu piciorul mai tare în podea, sau sufli – aşa cum sufli ca să stingi lumânările de pe tortul aniversar – şi treaba e rezolvată. Doar că trebuie să dărâmi castelul din cărţi de joc la un anumit moment. Până atunci, trebuie să rămână în picioare.

Ştiam ce va face Dunning în după-amiaza zilei de duminică, 5 octombrie 1958, şi nu voiam cu niciun chip să schimb cursul evenimentelor cu absolut nimic, cu niciun gest cât de mărunt, cu nicio vorbă. Chiar şi dacă mi s-ar fi încrucişat privirea cu cea a lui Dunning în local şi totul s-ar fi putut schimba. Poţi să te strâmbi şi să zici că sunt excesiv de prudent; poţi să încerci să-mi explici că un