Mă întorsesem în Derry ca să dobor castelul din cărţi de joc al lui Frank Dunning, dar până când va veni clipa s-o fac, va trebui să-l protejez.

I-am urat noapte bună lui Chaz Frati şi m-am întors în apartament. Sticla cu Kaopectate era în dulăpiorul din baie, iar perna decorativă cu broderia care înfăţişa Derry Standpipe era pe masa din bucătărie. Am scos un cuţit din sertarul cu tacâmuri şi am tăiat-o cu grijă pe diagonală. Am pus înăuntru revolverul, îndesându-l în umplutură.

Nu eram sigur că voi dormi, dar am dormit, şi am dormit adânc. Fă tot ce ţine de tine şi lasă-l pe Dumnezeu să se ocupe de rest sună una din multele zicători pe care Christy le-a adus de la întrunirile AA. Nu ştiu dacă există sau nu un Dumnezeu – în cazul lui Jake Epping, juraţii încă mai deliberează –, dar când m-am dus la culcare în noaptea aceea, eram convins că făcusem tot ce ţinuse de mine. Acum nu mai aveam decât să dorm puţin şi să sper că făcusem suficient.

N-a fost un virus intestinal. De data aceasta m-am trezit o dată cu prima rază a dimineţii cu cea mai îngrozitoare, paralizantă durere de cap pe care am avut-o vreodată. O migrenă, mi-am spus. Nu ştiam sigur pentru că nu avusesem nicio migrenă în toată viaţa mea. Mă înjunghia din ceafă până în sinusuri, doar când mă uitam în lumină. Din ochi mi se revărsau lacrimi fără noimă.

M-am dat jos din pat (până şi asta a durut), mi-am pus nişte ochelari de soare ieftini pe care îi cumpărasem la sosirea în Derry şi am luat cinci aspirine. M-au ajutat doar cât să fiu în stare să mă îmbrac şi să-mi pun trenciul de care aveam nevoie; dimineaţa era rece şi cenuşie, urma să înceapă ploaia dintr-o clipă în alta. Într-un fel, acesta era un avantaj. Nu sunt sigur că aş fi supravieţuit în lumina soarelui.

Trebuia să mă bărbieresc, dar am renunţat; m-am gândit că lumina dintre cele două becuri de la oglindă mi-ar fi dezintegrat creierii. Nu-mi puteam imagina cum aveam să trec prin ziua asta, aşa că nici n-am încercat. Pas cu pas, mi-am spus, pe când coboram încet scările. Cu o mână mă ţineam strâns de balustradă, iar cu cealaltă strângeam la piept perna decorativă. Cred că arătam ca un copil mult prea mare cu un ursuleţ de pluş în braţe. Pas cu pa…

Balustrada a cedat.

O clipă m-am înclinat înainte, cu capul pulsând, cu mâinile bătând nebuneşte aerul. Am scăpat perna (pistolul dinăuntru a bocănit pe trepte) şi mi-am înfipt degetele în perete deasupra capului. Cu o fracţiune de secundă înainte ca înclinarea trupului meu să se transforme într-o căzătură cauzatoare de oase rupte, degetele mi s-au agăţat de una din aplicele demodate înşurubate în tencuială. Am smuls-o, dar cablul electric a reuşit să mă ţină cât să-mi recapăt echilibrul.

M-am aşezat pe trepte şi mi-am pus pe genunchi capul care îmi vibra. Durerea pulsa la unison cu bătăile de ciocan pneumatic ale inimii. Îmi simţeam ochii înlăcrimaţi prea umflaţi pentru orbitele lor. Aş putea să-ţi spun că voiam să mă târăsc înapoi în apartament şi să renunţ la tot, dar n-ar fi adevărat. Adevărul este că voiam să mor chiar acolo şi să termin cu toate o dată pentru totdeauna. Există oameni care au dureri dintr-astea în mod frecvent, nu doar ocazional? Dacă da, Dumnezeu să-i ajute.

Un singur lucru mă putea ajuta să mă ridic în picioare şi mi-am forţat creierii îndureraţi nu doar să-l gândească, ci să-l vadă: capul lui Tugga Dunning distrus de o lovitură de ciocan în timp ce se târăşte spre mine. Părul şi creieri, sărindu-i în aer.

– Bine, am zis. Bine, da, bine.

Am luat de jos perna decorativă şi m-am poticnit pe restul de trepte până jos. Am ieşit într-o zi noroasă care mi se părea la fel de strălucitoare ca o după-amiază din Sahara. Mi-am căutat cheile. Nu erau în buzunar. În locul unde ar fi trebuit să fie, am descoperit o gaură măricică. Nu fusese acolo cu o seară înainte. Eram aproape sigur. M-am întors cu paşi mici, spasmodici. Cheile erau pe prag, peste o movilă de monede. M-am aplecat, strâmbându-mă când greutatea de plumb din cap a alunecat înspre frunte. Le-am cules de acolo şi m-am dus la maşină. Şi când am răsucit cheia în contact, Fordul meu atât de conştiincios înainte a refuzat să pornească. Am auzit un clinchet în solenoid. Atâta tot.

Mă pregătisem pentru această eventualitate; dar nu mă pregătisem pentru o nouă escaladare a scărilor cu capul ăsta otrăvit. Niciodată în toată viaţa mea nu mi-a fost atât de dor de telefonul meu Nokia ca în clipele acelea. Dacă l-aş fi avut, aş fi putut să sun de la volan şi să-l aştept liniştit şi cu ochii închişi pe Randy Baker.

Am reuşit să urc iarăşi scările pe lângă balustrada fărâmată şi instalaţia de iluminat care atârna din tencuială ca un cap mort pe un gât rupt. Nu mi-a răspuns nimeni la staţie – era devreme şi era duminică –, aşa că l-am sunat acasă.

Probabil că a murit, mi-am spus. A făcut o criză de inimă în toiul nopţii. A fost ucis de trecutul încăpăţânat şi viclean, avându-l complice pe Jake Epping.

Dar mecanicul meu nu era mort. A răspuns somnoros la al doilea ţârâit şi când i-am zis că maşina nu vrea să pornească, mi-a pus întrebarea logică:

– Cum de-ai ştiut de ieri?

– Sunt clarvăzător, i-am răspuns. Vino cât de repede poţi, bine? Dacă o faci să meargă, îţi mai dau douăzeci de dolari.

După ce Baker a înlocuit cablul bateriei care se desfăcuse ca prin