farmec în timpul nopţii (poate în acelaşi moment cu gaura din buzunarul pantalonilor) şi Sunlinerul tot n-a vrut să pornească, a verificat bujiile şi a descoperit că două erau corodate rău. Avea piese de schimb în trusa verde cu unelte şi, după ce le-a montat, caleaşca mea a urlat, prinzând viaţă.

– Probabil că nu-i treaba mea, dar singurul loc unde ar trebui să te duci e înapoi în pat. Sau la doctor. Eşti alb ca varul.

– Nu-i decât o migrenă. O să-mi revin. Hai să ne uităm în portbagaj. Vreau să verificăm şi roata de rezervă.

Am verificat-o. Era dezumflată.

Am mers în urma lui la staţia Texaco printr-o burniţă uşoară, necontenită. Maşinile aveau farurile aprinse şi îmi sfredeleau creierii cu toată perechea mea de ochelari de soare. Baker a descuiat atelierul şi a încercat să-mi umfle roata. N-a putut. Aerul ţâşnea sâsâind din ea prin vreo cinci, şase fisuri mici cât porii din piele.

– Ie-te, a exclamat el. N-am mai văzut aşa ceva. Trebuie că-i un defect de fabricaţie.

– Schimbă cauciucul, l-am rugat.

M-am dus în spatele staţiei cât s-a ocupat de treaba asta. Nu aş fi putut să suport zgomotul compresorului. M-am sprijinit de zid şi mi-am ridicat faţa spre cer, lăsând ceaţa să-mi răcorească obrajii fierbinţi. Pas cu pas, mi-am spus. Pas cu pas.

Când am vrut să-i plătesc cauciucul, Randy Baker a scuturat din cap.

– Mi-ai dat deja jumătate din salariul pe o săptămână. Aş fi un mitocan dacă ţi-aş mai lua ceva. Doar mi-e să nu faci vreun accident. Ai o treabă chiar aşa de importantă?

– O rudă bolnavă.

– Şi tu eşti bolnav.

Aici n-aveam cum să-l contrazic.

10

Am ieşit din oraş pe Route 7, încetinind la fiecare intersecţie ca să mă asigur, indiferent dacă aveam prioritate sau nu. Asta a fost o idee excelentă pentru că un camion uriaş încărcat cu pietriş a trecut pe roşu la intersecţia cu Old Derry Road. Dacă nu m-aş fi oprit, deşi era verde pentru mine, Fordul meu ar fi fost demolat. Iar eu aş fi fost transformat în hamburger înăuntru. Cu toată durerea înfiorătoare de cap, am apăsat prelung claxonul, dar şoferul nu mi-a acordat nicio atenţie. Parcă era un zombie la volan.

N-o să reuşesc în veacul vecilor, am gândit. Dar dacă nu-l puteam opri pe Frank Dunning, cum aş mai fi putut măcar îndrăzni să sper că îl voi opri pe Oswald? De ce să mă mai duc în Texas?

Dar nu gândul acesta m-a făcut să merg mai departe. Ci gândul la Tugga. Şi la ceilalţi trei copii. Îi salvasem o dată. Dacă nu îi salvam din nou, cum aş mai fi putut să scap de siguranţa faptului că participasem la uciderea lor declanşând o altă resetare?

M-am apropiat de Derry Drive-In şi am întors pe aleea cu prundiş care ducea la casa de bilete, închisă acum. Aleea era mărginită de brazi decorativi. Am parcat în spatele lor, am oprit motorul şi am încercat să ies din maşină. N-am reuşit. Portiera nu voia să se deschidă. M-am izbit de ea cu umărul de câteva ori şi când tot n-a vrut să se deschidă, am văzut că era pusă siguranţa, chiar dacă mă aflam într-o epocă cu mult înaintea celei în care maşinile se vor încuia automat. Iar eu n-o pusesem. Am tras de ea. Nimic. Am zgâlţâit-o. Tot nimic. Am dat geamul jos, m-am aplecat peste el şi am reuşit să descui portiera pe dinafară. De data asta a vrut. Am coborât şi mi-am luat perna decorativă.

Rezistenţa la schimbare este direct proporţională cu cât de mult poate fi modificat viitorul prin orice acţiune dată, îi spusesem lui Al cu cea mai bună mină didactică pe care o aveam. Şi aşa era. Dar nu avusesem nicio idee despre istoriile personale. Acum aveam.

Am mers încet prin ploaie pe Route 7, cu gulerul trenciului ridicat şi cu pălăria îndesată pe cap. Când se întâmpla să treacă vreo maşină – destul de rar – mă ascundeam în spatele brazilor de pe marginea şoselei. Cred că o dată sau de două ori chiar mi-am pipăit capul să văd dacă nu cumva se umflase. Pentru că aşa mi se părea.

Şirul de brazi s-a terminat, iar acum locul îi fusese luat de un zid din piatră. În spatele lui se vedeau coline blânde cu iarbă îngrijită şi presărate cu monumente şi pietre funerare. Ajunsesem la cimitirul Longview. M-am chinuit să urc panta şi am dat cu ochii de standul cu flori aflat pe cealaltă parte a drumului. Era întunecat şi avea obloanele trase. În mod obişnuit, sfârşitul de săptămână ar trebui să fie ziua-în-care-îţi-vizitezi-rudele-moarte, dar pe asemenea vreme toată activitatea stagnase şi cred că doamna în vârstă care vindea flori se retrăsese să tragă un pui de somn. Dar va deschide mai târziu.

Crezusem că aşa se întâmplă.

Am sărit gardul, aşteptându-mă să se dărâme sub mine, dar n-a făcut-o. Şi, în momentul în care am pus piciorul în Longview, s-a întâmplat un lucru minunat: a început să mă mai lase durerea de cap. M-am aşezat pe o lespede sub un ulm uriaş, am închis ochii şi mi-am verificat nivelul de durere. Ce fusese un zece – poate chiar un 11 – scăzuse până la 8.

– Cred că am reuşit, Al, am murmurat. Cred că am ieşit la liman.

Dar totuşi am avut grijă să mă mişc încet, cu ochii în patru după alte accidente – copaci care cad, hoţi de morminte, meteoriţi în flăcări. Nimic. Când am ajuns la cele două morminte pereche ALTHEA PIERCE DUNNING şi JAMES ALLEN DUNNING durerea de cap scăzuse până la 5.

M-am uitat în jur şi am văzut un mausoleu pe al cărui granit trandafiriu era gravat un nume cunoscut: TRACKER. I-am încercat poarta din fier forjat. Ar fi trebuit să fie încuiată, dar mă aflam în 1958 şi s-a deschis uşor… Chiar dacă balamalele ruginite au scos un urlet demn de filmele de groază.

Am intrat, lovind cu piciorul în mormanul de frunze moarte şi sfărâmicioase. O băncuţă din piatră ocupa centrul cavoului; pe