— Ai adus ziarele de seară care apar la Londra?

— Bineînţeles că nu. Nu se găsesc aici. Am primit o telegramă de la Londra.

— Minţi! Ştii foarte bine că oamenilor voştri le este îngăduit să comunice doar cu Centrul.

— În cazul ăsta s-a primit permisiunea unei legături directe între două baze din afară, ripostă Peters mânios.

— Măi, să fie, făcu Leamas cu un zâmbet prefăcut, tu trebuie să fii o rotiţă importantă. Sau - păru că-l bate un gând - te pomeneşti că în povestea asta nici nu e amestecat Centrul?

Peters ignoră întrebarea.

— Cunoşti alternativa. Ne laşi să avem grijă de tine, ne laşi să-ţi aranjăm o plecare în siguranţă, sau eşti pe cont propriu, şi cu certitudinea că, în cele din urmă, vei fi prins. Nu ai acte false, bani, nimic. Paşaportul tău britanic va expira în zece zile.

— Mai există şi o a treia posibilitate. Dă-mi un paşaport elveţian, nişte bani şi lasă-mă să fug. Pot să-mi port singur de grijă.

— Mă tem că acest lucru nu este de dorit.

— Vrei să spui că n-ai sfârşit interogatoriul. Până când nu termini, nu pot fi cedat inamicului, sunt indispensabil?

— În mare, aşa stau lucrurile.

— După ce termini interogatoriul, ce-o să faci cu mine?

Peters ridică din umeri.

— Ce propui?

— O identitate nouă. Poate un paşaport scandinav. Bani.

— Teoretic, e o soluţie, replică Peters, dar o să le-o sugerez superiorilor mei. Vii cu mine?

Leamas ezită, apoi zâmbi puţin nesigur şi întrebă:

— Dacă n-aş veni, ce-ai face? La urma urmelor, am o poveste foarte interesantă de spus, nu?

— Poveştile de genul ăsta sunt foarte greu de dovedit. În seara asta eu o să plec. Ashe şi Kiever… ridică din umeri, ce importanţă au ei?

Leamas se îndreptă spre fereastră. Deasupra cenuşiei Mări a Nordului se aduna furtuna. Urmărea pescăruşii zburând în cercuri pe sub norii plumburii. Fata dispăruse.

— Bine, spuse într-un târziu, aranjează totul.

— Nu e niciun avion spre Est până mâine. E un zbor spre Berlin într-o oră. O să-l luăm pe acela. Avem foarte puţin timp.

*

*      *

Rolul pasiv pe care-l avea în seara aceea îi oferea din nou lui Leamas ocazia să admire eficienţa simplă a aranjamentelor lui Peters. Paşaportul fusese întocmit cu mult timp în urmă - cei de la Centru se gândiseră probabil la asta. Era eliberat pe numele lui Alexander Thwaite, angajat al unei agenţii de voiaj, şi era plin de vize şi de ştampile de frontieră - vechiul, uzatul paşaport al călătorului profesionist. La aeroport, poliţistul de la frontiera olandeză dădu doar din cap şi puse ştampila, totul formal, ca să fie în regulă - Peters era cu vreo patru-cinci persoane mai în urmă la coadă şi nu dădu atenţie formalităţilor.

După ce intrară în zona rezervată doar pasagerilor, Leamas observă un chioşc de ziare. Erau expuse ziare din mai multe ţări: Le Figaro, Le Monde, Neue Zürcher Zeitung, Die Welt şi vreo şase publicaţii britanice, cotidiene şi săptămânale. În timp ce privea, vânzătoarea veni în faţa chioşcului şi împinse un exemplar din Evening Standard pe raft. Leamas străbătu în grabă micul magazin şi luă ziarul de pe raft.

— Cât costă? întrebă. Tocmai băga mâna în buzunarul pantalonilor, când îşi dădu brusc seama că nu are bani olandezi.

— Treizeci de cenţi, răspunse fata. Era destul de drăguţă; brunetă şi veselă.

— Nu am decât doi şilingi englezeşti. Asta înseamnă un gulden. E bine?

— Da, vă rog, răspunse ea, şi Leamas îi întinse florinul.

Se uită înapoi; Peters era încă la ghişeul pentru controlul paşapoartelor, cu spatele la Leamas. Fără să ezite, se îndreptă direct spre toaleta bărbaţilor. Acolo aruncă o privire rapidă, dar atentă pe fiecare pagină, apoi îndesă ziarul în coşul de gunoi şi ieşi. Era adevărat: fotografia lui era în ziar, cu câteva rânduri vagi dedesubt. Se întreba dacă Liz o văzuse. Se îndreptă gânditor spre sala de aşteptare. Zece minute mai târziu, se îmbarcau în avionul cu destinaţia Hamburg şi Berlin. Pentru prima oară de când începuse totul, lui Leamas îi era frică.

Prietenii lui Alec

Tipii se duseră la Liz în aceeaşi seară.

Camera lui Liz Gold era la capătul dinspre nord al Bayswater Street. Avea două paturi de o persoană, un şemineu cu gaze, gri-antracit, destul de drăguţ, care scotea un şuierat modem în locul bolboroselii de modă veche. Uneori, când Leamas era acolo, Liz obişnuia să-şi oprească privirea asupra focului, când şemineul arunca singura lumină din încăpere. El stătea întins pe patul ei, cel mai depărtat de uşă, iar Liz stătea lângă el şi-l săruta, sau urmărea focul din cămin, cu faţa lipită de a lui. Acum îi era teamă să se gândească prea mult la el, pentru că uitase cum arată, aşa că-şi lăsa mintea să-l închipuie pentru câteva clipe; de pildă, cu ochii minţii se ducea spre zări îndepărtate, amintindu-şi un fleac pe care-l spusese sau îl făcuse el, un anume fel în care o privise, sau, cel mai adesea, o ignorase. Ăsta era cel mai groaznic lucru când mintea i se oprea asupra lui: nu avea nimic care să-i amintească de el: nicio fotografie, niciun suvenir, nimic. Nici măcar un prieten comun - doar domnişoara Crail de la bibliotecă, a cărei ură faţă de el fusese răzbunată prin plecarea lui spectaculoasă. Liz trecuse pe la cămăruţa lui odată şi-l văzuse pe proprietar. Nu ştiuse exact de ce o face, dar îşi adunase tot curajul şi se dusese. Proprietarul îi spusese lucruri foarte drăguţe despre Alec; domnul Leamas îşi plătise chiria ca un adevărat gentleman, până la sfârşit; pe urmă rămăsese dator o săptămână sau două şi dăduse pe acolo un amic al domnului Leamas şi plătise bani frumoşi, fără să pună întrebări. Întotdeauna spusese şi va spune despre domnul Leamas că este un gentleman. Fără fumuri de şcoli înalte, să ne-nţelegem, nimic de genul scrobit, ci cu adevărat un om de onoare. Din când în când, îi plăcea să se mai încrunte un pic, şi bineînţeles că bea doar un strop mai mult decât îi făcea bine, deşi niciodată nu părea băut când venea acasă. Dar tipul ăla scund