care venise, un individ mărunţel, caraghios şi timid, cu ochelari, afirma că domnul Leamas îi ceruse, în mod expres, să achite chiria pe care o mai datora. Şi dacă nici asta nu dovedea că este un adevărat domn, atunci el, proprietarul, să fie al naibii dacă ştia ce ar mai putea-o face. De unde avea banii, Dumnezeu ştie, dar domnul Leamas ăla era un tip serios, să fie clar! Doar lui Ford, băcanul, îi făcuse ceea ce mulţi ar fi vrut să-i facă încă de la război. Camera? Da, camera fusese închiriată unui domn din Coreea, la două zile după ce îl arestaseră pe domnul Leamas.

Probabil că din acest motiv Liz continua să lucreze la bibliotecă - pentru că, acolo măcar, el exista încă; scările, rafturile, cărţile, cartotecile, toate erau lucruri pe care el le ştia şi le atinsese, şi poate că, într-o bună zi, avea să se întoarcă la ele. Zisese că nu se va întoarce niciodată, dar ea nu credea asta. Să crezi aşa ceva era ca şi cum ai spune că n-o să te faci niciodată bine. Domnişoara Crail susţinea că el avea să se întoarcă: descoperise că-i datora nişte bani - o parte din salariu - şi o înfuria faptul că monstrul ei fusese atât de lipsit de monstruozitate, încât să nu-i ridice. După ce plecase Leamas, Liz nu contenise nicio clipă să-şi pună aceeaşi întrebare; de ce îl lovise pe domnul Ford? Ştia că are un temperament groaznic, dar asta era altceva. Avusese intenţia s-o facă încă de la bun început, de îndată ce scăpase de febră. Altfel, de ce şi-ar fi luat la revedere de la ea cu o seară înainte? Ştia că avea să-l pocnească pe domnul Ford în ziua următoare. Refuza să accepte cealaltă variantă, singura posibilă, de altminteri: că se plictisise de ea şi-i spusese la revedere, iar a doua zi, încă tulburat de despărţirea lor, îşi pierduse cumpătul cu domnul Ford şi-l lovise. Ştia, ştiuse dintotdeauna, că Alec avea ceva de făcut. Chiar şi el îi spusese asta. Ce anume era, putea doar să ghicească.

La început, se gândise că avusese ceva de împărţit cu domnul Ford, o ură profundă care-şi avea rădăcinile cu mulţi ani în urmă. Ceva în legătură cu vreo fată, sau poate cu familia lui Alec. Dar era suficient să te uiţi la domnul Ford şi totul apărea ridicol. Era tipul clasic de petit-bourgeois, precaut, vanitos, meschin. Şi oricum, dacă între Alec şi domnul Ford era o chestie de răzbunare, de ce se dusese Alec după el la magazin sâmbăta, chiar când era mare aglomeraţie pentru cumpărăturile de sfârşit de săptămână, şi îl vedea toată lumea?

Discutaseră despre acest lucru la şedinţa de partid a organizaţiei din care făcea ea parte. George Hanby, trezorierul filialei locale, tocmai trecea prin faţa băcăniei lui Ford când se întâmplase. Nu zărise prea multe din cauza mulţimii, dar vorbise cu un tip care văzuse toată scena. Hanby fusese aşa de impresionat, încât sunase la ziarul Worker{11}, care trimisese un om la proces - de fapt, ăsta era motivul pentru care Worker considerase subiectul demn de pagina din mijloc. Era pur şi simplu un caz de protest - de conştiinţă socială bruscă şi de ură faţă de clasa conducătoare, după cum scria Worker. Individul ăla cu care vorbise Hanby (era doar un ins mărunţel, obişnuit, cu ochelari, tipul funcţionarului) zicea că totul fusese extrem de neaşteptat - voia, de fapt, să spună spontan, şi asta-i dovedise încă o dată lui Hanby fragilitatea ţesăturii din care era făcut sistemul capitalist. Liz fusese foarte tăcută cât timp vorbise Hanby: nimeni nu ştia, desigur, despre ea şi despre Leamas. Atunci şi-a dat seama că-l urăşte pe George Hanby; era un individ micuţ, încrezut, cu o imaginaţie murdară, care-i arunca mereu priviri pofticioase şi care încerca mereu s-o atingă.

Şi atunci veniseră bărbaţii aceia.

Se gândi că sunt puţin cam prea eleganţi ca să fie poliţişti: veniseră cu o maşină micuţă, cu antenă deasupra. Unul era scund şi destul de durduliu. Avea ochelari şi purta haine bizare, scumpe; era un omuleţ cumsecade, neliniştit, iar Liz avea oarecum încredere în el, fără să ştie de ce. Celălalt era mai lustruit, dar nu înfumurat, cu o siluetă oarecum băieţoasă, deşi, după cum bănuia Liz, nu avea mai puţin de patruzeci de ani. Ziceau că sunt de la Brigada Specială, şi aveau legitimaţii cu fotografii învelite în plastic. Grăsuliul fu cel care vorbi în cea mai mare parte a timpului.

— Înţeleg că erai prietenă cu Alec Leamas, începu el.

Liz era gata să se înfurie, dar durduliul era aşa de serios, încât i se păru stupid să se supere.

— Da, răspunse ea. De unde ştiţi?

— Am aflat din întâmplare zilele trecute. Când mergi la… închisoare, trebuie să menţionezi cea mai apropiată rudă. Leamas a spus că nu are. Era o minciună, de fapt. L-au întrebat pe cine ar trebui să anunţe în caz că i s-ar întâmpla ceva în închisoare. A zis că pe tine.

— Înţeleg.

— Mai ştie cineva că eraţi prieteni?

— Nu.

— Nu v-au vizitat ziarişti, creditori, nimeni?

— Nu, v-am mai spus. Nimeni altcineva nu ştia. Nici măcar părinţii mei, nimeni. Am lucrat împreună la bibliotecă - la Biblioteca de Cercetări în Psihologie -, dar numai domnişoara Crail, bibliotecara, ştie asta. Nu cred că i-a trecut vreodată prin cap că este ceva între noi doi. E ciudată, adăugă Liz cu simplitate.

Omuleţul o iscodi cu privirea foarte serios preţ de-o clipă, apoi o întrebă:

— V-a surprins când Leamas l-a bătut pe domnul Ford?

— Da, bineînţeles!

— De ce credeţi că a făcut-o?

— Habar nu am! Fiindcă domnul Ford nu voia să-i dea pe datorie, bănuiesc. Dar cred că mereu a avut intenţia asta. Se întreba dacă nu vorbeşte prea mult, dar tânjea să spună cuiva despre asta, era aşa de singură, şi nu părea să facă vreun rău. Dar în seara aceea, în seara dinainte de a se întâmpla, am stat de vorbă, continuă ea. Am luat masa, un soi de cină specială; Alec zicea că aşa se cuvine, şi eu am ştiut că era ultima noastră seară. Adusese de undeva o