sticlă de vin roşu; nu mi-a plăcut prea mult. Alec l-a băut aproape pe tot. Şi pe urmă l-am întrebat: „Asta înseamnă rămas-bun?“, adică, dacă se terminase totul.

— Ce v-a răspuns?

— A zis că are ceva de făcut. Nu prea am înţeles ce voia să spună, chiar n-am priceput.

Urmă o tăcere lungă, iar omuleţul părea mai îngrijorat decât până atunci. Într-un final, o întrebă:

— L-aţi crezut?

— Nu ştiu. Brusc, îi era grozav de frică pentru Alec, şi nu ştia de ce.

Bărbatul continuă s-o chestioneze:

— Leamas are doi copii dintr-o căsătorie, v-a spus?

Liz nu răspunse.

— În ciuda acestui fapt, a indicat numele dumneavoastră ca fiind cea mai apropiată rudă. De ce credeţi că a făcut asta?

Omuleţul părea jenat de propria întrebare. Îşi privea mâinile cărnoase şi flasce, pe care le ţinea în poală împreunate. Liz roşi.

— Îl iubeam, replică ea.

— Dar el vă iubea?

— Poate. Nu ştiu.

— Îl mai iubiţi?

— Da.

— A spus vreodată că se va întoarce? întrebă bărbatul mai tânăr.

— Nu.

— Dar v-aţi luat rămas-bun? întrebă celălalt repede.

— V-aţi luat rămas-bun? Omuleţul repetă întrebarea rar, binevoitor. Nu i se mai poate întâmpla nimic, vă asigur. Dar vrem să-l ajutăm, şi dacă aveţi cumva habar de ce l-a pocnit pe Ford, dacă aveţi cea mai vagă idee despre ceva ce a zis, poate întâmplător, sau despre ceva ce a făcut, vă rog să ne spuneţi, de dragul lui Alec.

Liz clătină din cap.

— Vă rog să plecaţi, le ceru ea. Vă rog, nu-mi mai puneţi întrebări. Vă rog să plecaţi în momentul acesta.

În timp ce se îndrepta spre uşă, bărbatul mai vârstnic ezită, apoi scoase din portofel o carte de vizită şi o puse pe masă, cu blândeţe, ca şi când ar fi putut face vreun zgomot. Liz se gândi că este un omuleţ foarte timid.

— Dacă, vreodată, aveţi nevoie de ajutor… dacă se întâmplă ceva legat de Leamas sau… daţi-mi telefon, o rugă el. Înţelegeţi?

— Cine sunteţi?

— Sunt un prieten al lui Alec Leamas. Ezită. Încă ceva, adăugă el, o ultimă întrebare. Alec ştia că sunteţi… Alec ştia despre Partid?

— Da, replică ea deznădăjduită. I-am spus.

— Partidul ştie despre dumneavoastră şi Alec?

— V-am spus. Nimeni nu ştia. Apoi, lividă, strigă pe neaşteptate: Unde este? Spuneţi-mi unde este! De ce nu vreţi să-mi spuneţi unde este? Pot să-l ajut, nu înţelegeţi? O să am grijă de el… chiar dacă a înnebunit, nu-mi pasă, jur că nu-mi pasă… I-am scris la închisoare; n-ar fi trebuit, ştiu. Îi spuneam doar că poate să se întoarcă oricând. Că-l voi aştepta mereu…

Nu mai putea vorbi, suspina întruna, stând în picioare în mijlocul încăperii, cu chipul sfâşiat de durere ascuns în mâini; omuleţul o urmărea cu privirea.

— A plecat în străinătate, rosti el cu blândeţe. Nu ştim exact unde este. Nu e nebun, dar n-ar fi trebuit să vă spună toate chestiile alea. Păcat.

Bărbatul mai tânăr interveni:

— O să avem grijă de dumneavoastră. Cu bani şi cu lucruri din astea.

— Cine sunteţi? întrebă Liz din nou.

— Prieteni ai lui Alec, repetă bărbatul tânăr. Prieteni buni.

Îi auzi coborând scările în linişte şi apoi ieşind în stradă.

De la fereastră îi urmări cum se urcă în maşina mică şi neagră şi cum o iau în direcţia parcului.

Apoi îşi aminti de cartea de vizită. Se duse spre masă, o luă şi o ţinu în lumină. Era o lucrătură scumpă, mai mult decât îşi putea permite un poliţist, se gândi ea. Imprimată în relief. Niciun titlu înaintea numelui, vreo secţie de poliţie sau ceva. Doar numele, cu „Domnul” înainte - şi cine mai auzise de un poliţist care să locuiască în Chelsea?

„Domnul George Smiley, Bywater Street nr. 9, Chelsea.” Şi dedesubt, numărul de telefon.

Era foarte straniu.

Capitolul 12

În Est

 

Leamas îşi desfăcu centura de siguranţă.

Se spune că oamenii condamnaţi la moarte trec prin momente neaşteptate de exaltare; ca şi cum, aidoma moliilor în foc, distrugerea lor ar fi întâmplător totuna cu împlinirea. Fiind o consecinţă directă a propriei decizii, Leamas trăia o senzaţie comparabilă; uşurarea, de scurtă durată, dar consolatoare, îl susţinu o vreme. A fost urmată de teamă şi de foame.

Începea să încetinească ritmul. Control avea dreptate.

Observase asta prima oară în timpul cazului Riemeck, la începutul anului trecut. Karl trimisese un mesaj: avea ceva special pentru el şi se ducea într-una dintre rarele sale călătorii în Germania de Vest; o conferinţă pe teme juridice la Karlsruhe. Leamas reuşise să-şi aranjeze un zbor spre Köln, şi a luat o maşină de la aeroport. Era încă dis-de-dimineaţă, şi sperase să nu prindă circulaţia intensă de pe autostradă, dar camioanele grele se puseseră deja în mişcare. A condus 70 de kilometri într-o jumătate de oră, strecurându-se prin trafic, expunându-se riscurilor ca să ajungă la timp; însă, deodată, o maşină mică, probabil un Fiat, s-a vârât, făcându-şi loc, pe banda de viteză, cu vreo câteva zeci de metri în faţa lui. Leamas a călcat frâna, aprinzând farurile pe faza lungă şi claxonând, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a evitat Fiatul; l-a evitat la mustaţă. În timp ce depăşea maşina, a văzut cu coada ochiului patru copii pe bancheta din spate, făcându-i cu mâna şi râzând, şi chipul idiot, speriat al tatălui, la volan. A continuat să conducă, înjurând, şi brusc, s-a întâmplat; dintr-odată mâinile îi tremurau febril, îi ardea faţa, inima îi bătea să-i spargă pieptul. A reuşit să tragă pe dreapta, într-un refugiu, s-a urnit din maşină cu greutate şi a rămas în picioare respirând anevoios, privind ţintă fluxul de camioane uriaşe care treceau parcă zburând. Cu ochii minţii a văzut mica maşină prinsă între ele, lovită, zdrobită, până nu mai rămăsese nimic din ea, nimic în afară de jelitul frenetic al claxoanelor şi de fulgerarea luminilor albastre; şi trupurile sfâşiate ale copiilor, ca ale refugiaţilor ucişi pe drumul de dincolo de dune.

A condus foarte încet restul drumului şi a ratat întâlnirea cu Karl.

N-a mai condus niciodată fără ca într-un colţ al minţii sale să nu reînvie imaginea copiilor ciufuliţi care-i făceau cu mâna de pe bancheta din spate a maşinii aceleia, şi a tatălui lor, care apuca strâns volanul, precum un fermier coamele plugului.

Control ar fi numit-o febră.

Şedea posomorât în scaunul lui aflat pe aripa avionului. Era o americancă lângă el, care