purta pantofi cu tocuri înalte, din plastic. Avu un impuls de moment să-i strecoare un bilet pentru oamenii din Berlin, dar alungă ideea imediat. Ar fi crezut că-i face avansuri, Peters ar observa asta. Şi, pe deasupra, ce rost ar fi avut? Control ştia ce se întâmplase; Control era responsabil pentru ce se întâmplase. Nu era nimic de spus.

Se întreba ce avea să se întâmple cu el. Control nu pomenise nimic despre asta doar despre tehnică:

„Nu le da totul dintr-odată, fă-i să asude pentru ce vor. Zăpăceşte-i cu amănunte, omite diverse chestii, revino asupra celor spuse. Fii supărăcios, fii ticălos, fii dificil. Arată-le că bei de stingi; nu ceda în privinţa ideologiei, n-o să creadă asta. Vor să aibă de-a face cu un tip pe care l-au cumpărat; vor ciocnirea dintre contrarii, Alec, nu un individ pe jumătate convertit. Mai presus de orice, vor să deducă. Terenul este pregătit; am făcut asta cu mult timp în urmă, lucruri mărunte, indicii dificile. Tu eşti ultima etapă a vânătorii de comori.”

Fusese nevoit să accepte s-o facă; nu te poţi retrage din marea luptă atunci când toate bătăliile preliminare au fost date pentru tine.

„Îţi pot garanta un singur lucru: merită. Merită pentru interesul nostru special, Alec. Rămâi în viaţă şi am câştigat o mare victorie.”

Nu se gândise că ar putea suporta tortura. Îşi aminti o carte de Koestler în care bătrânul revoluţionar se pregătise fizic pentru tortură ţinându-şi beţe de chibrit aprinse la degete. Nu citise prea mult, dar citise asta şi îşi amintise.

Era aproape întuneric când aterizară la Tempelhof. Leamas urmări cum luminile Berlinului se înalţă să-l întâmpine, simţi zguduitura când avionul atinse pământul, văzu autorităţile vamale şi de la Biroul de Imigraţie care înaintau, ieşind din penumbră.

Preţ de o clipă, Leamas fu îngrijorat ca nu cumva vreo fostă cunoştinţă să-l recunoască din întâmplare la aeroport. El şi Peters mergeau unul lângă altul, străbătând interminabilele holuri, trecând prin controlul sumar de la vamă şi de la Biroul de Imigraţie, şi, cum niciun chip familiar nu se întorsese încă să-l salute, îşi dădu seama că neliniştea sa fusese, în realitate, speranţă; speranţa că, într-un fel sau în altul, hotărârea sa tacită de a merge mai departe va fi revocată de împrejurări.

Îl intriga faptul că Peters nu se mai obosea să se lepede de el; era ca şi cum Peters ar fi considerat Berlinul Occidental un teren sigur, unde vigilenţa şi securitatea puteau fi mai laxe; o simplă etapă de ordin tehnic în drumul spre Est.

Străbăteau holul mare al aeroportului, îndreptându-se spre intrarea principală, când Peters păru deodată să se răzgândească, schimbă brusc direcţia şi îl duse pe Leamas către o intrare laterală mai mică, dând într-o parcare şi într-o staţie de taxiuri. Acolo, Peters ezită o clipă, rămânând sub lumina de deasupra uşii, apoi îşi puse geamantanul pe jos lângă el, luă ziarul pe care-l ţinea sub braţ, îl împături, îl înghesui în buzunarul stâng al impermeabilului, după care apucă din nou geamantanul. Imediat, din direcţia parcării, o pereche de faruri ţâşni la viaţă, luminile fiind mai întâi puse pe fază scurtă, apoi stinse.

— Haide, zise Peters, pornind sprinten să traverseze distanţa până la maşină.

Leamas îl urma mai încet. Când ajunseră la primul rând de maşini, portiera din spate a unui Mercedes negru fu deschisă dinăuntru, şi în acelaşi timp se aprinse lumina de interior. Peters, care era cu câţiva metri înaintea lui Leamas, se duse repede spre maşină, îi spuse ceva în şoaptă şoferului, apoi îl strigă pe Leamas:

— Uite maşina! Grăbeşte-te!

Era un Mercedes 180 vechi, iar Leamas se urcă fără o vorbă. Peters se aşeză în spate, lângă el. Când ieşeau din parcare, depăşiră un DKW{12} mic, cu doi bărbaţi în faţă. La vreo douăzeci de metri mai încolo, pe drum, se afla o cabină telefonică. Un bărbat vorbea la telefon şi îi urmări trecând, vorbind întruna. Leamas privi pe luneta maşinii şi văzu că DKW-ul îi urmăreşte. „Ce mai primire”, reflectă el.

Mergeau destul de încet. Leamas şedea cu mâinile pe genunchi, privind drept în faţă. În seara aceea nu voia să vadă Berlinul. Era ultima lui şansă, ştia asta. Aşa cum stătea acum, putea să-i aplice lui Peters o lovitură la gât cu latul palmei, şi să-i rupă carotida. Ar putea să coboare din maşină şi să fugă, alergând în zigzag, pentru a evita gloanţele trase din maşina din spate. Ar fi liber - existau oameni în Berlin care ar fi avut grijă de el - ar putea să scape.

Nu făcu însă nimic.

Se dovedi a fi foarte uşor să traversezi frontiera dintre cele două zone ale Berlinului. Leamas nu se aşteptase niciodată să fie atât de simplu. Vreo zece minute pierdură vremea, şi Leamas bănui că trebuiau să treacă la o anumită oră, prestabilită. Când se apropiară de punctul de control vest-german, autoturismul DKW porni în trombă şi îi depăşi, cu zgomotul ostentativ al unui motor suprasolicitat, oprindu-se lângă cabina poliţistului. Mercedesul aştepta la vreo treizeci de metri în urmă. Două minute mai târziu, bariera roşu cu alb se ridică, lăsând DKW-ul să treacă, şi, în acelaşi moment, trecu şi Mercedesul, cu motorul urlând, în viteza a doua, cu şoferul lipit de spătarul scaunului, ţinând volanul cu mâinile întinse.

În timp ce parcurgeau cei 50 de metri care separau cele două puncte de control, Leamas înregistrase vag noile fortificaţii din partea estică a zidului - obstacole antitanc, aşa-numiţii „dinţi de balaur“, turnuri de observaţie şi linii duble de sârmă ghimpată. Lucrurile începuseră să se precipite.

Mercedesul nu opri la al doilea punct de control; fuseseră deja ridicate barierele, iar ei trecură imediat, poliţiştii Vopo limitându-se la a-i urmări prin binoclu. Autoturismul DKW dispăruse, şi când Leamas îl zări, zece minute mai târziu, era din nou în spatele lor. Acum mergeau cu viteză - Leamas crezuse că aveau să se oprească mai întâi în Berlinul de Est, poate să schimbe maşinile, să se felicite unii pe alţii pentru o operaţiune de succes, dar continuară drumul spre est, prin oraş.

— Unde mergem? îl întrebă pe Peters.

— Am ajuns. Republica Democrată Germană. Ei ţi-au aranjat