— Credeam că vom merge mai departe, spre est.

— Aşa o să facem. Întâi însă, petrecem o zi sau două aici. Ne-am gândit că nemţii ar trebui să aibă o discuţie cu tine.

— Înţeleg.

— La urma urmelor, cea mai mare parte a activităţii tale s-a desfăşurat în Germania. Le-am trimis amănunte din declaraţia ta.

— Şi au vrut să mă vadă?

— Nu au avut niciodată pe cineva ca tine, nimic atât de… aproape de sursă. Oamenii mei au convenit că trebuie să le dăm ocazia să se întâlnească cu tine.

— Şi de aici? Unde mergem din Germania?

— Tot spre est.

— Cu cine mă întâlnesc din partea germană?

— Are vreo importanţă?

— Nu în mod special. Doar că-i cunosc după nume pe majoritatea celor din Abteilung, asta-i tot. Mă întrebam doar.

— Pe cine te-ai aştepta să întâlneşti?

— Pe Fiedler, replică Leamas prompt, adjunctul de la Securitate. Omul lui Mundt. El se ocupă de toate interogatoriile importante. E un ticălos.

— De ce?

— O mică brută ticăloasă. Am auzit cum procedează. L-a prins pe unul dintre agenţii lui Peter Guillam, şi, al dracului, aproape că l-a omorât.

— Spionajul nu e un joc de crichet, remarcă Peters acru, după care amândoi tăcură.

„Deci Fiedler e“, cugetă Leamas.

Leamas îl cunoştea prea bine pe Fiedler. Îl ştia din fotografiile de la dosar şi din rapoartele foştilor lui subordonaţi. Un individ zvelt, ordonat, destul de tânăr, cu trăsături regulate. Păr negru, ochi căprui-deschis; inteligent şi brutal, după cum îl caracterizase Leamas. Un trup mlădios şi sprinten, dotat cu o minte răbdătoare, tenace; un om aparent fără ambiţii personale, dar necruţător în ce priveşte distrugerea altora. Fiedler era o raritate în Abteilung - nu participa la intrigi, părea mulţumit să trăiască în umbra lui Mundt, fără perspectiva de a promova. Nu se putea spune despre el că este membru al unei tabere sau al alteia; nici chiar cei care lucraseră cu el în Abteilung nu puteau spune unde se situa în ierarhia de putere a instituţiei. Fiedler era un singuratic; temut, detestat, un individ care nu inspira încredere. Orice intenţii ar fi avut, erau bine ascunse sub masca unui sarcasm distructiv.

„Fiedler este miza noastră cea mai mare“, îi explicase Control. Erau împreună la masă - Leamas, Control şi Peter Guillam -, în căsuţa aia oribilă din Surrey, ca a celor şapte pitici, în care locuia Control cu nevastă-sa, o femeie mică şi rotunjoară, înconjuraţi de măsuţe indiene sculptate, cu tăblii de bronz. „Fiedler este acolitul care într-o bună zi îl va înjunghia pe la spate pe marele preot. Este singurul care-i poate face faţă lui Mundt - şi aici Guillam aprobase cu o mişcare a capului - şi-l urăşte de moarte. Fiedler este, bineînţeles, evreu, iar Mundt este exact contrariul. O combinaţie absolut nepotrivită. Sarcina noastră a fost, declarase el, arătând spre Guillam, să-i oferim lui Fiedler arma cu ajutorul căreia să-l distrugă pe Mundt. Iar a ta, dragul meu Leamas, va fi să-l încurajezi s-o folosească. Indirect, desigur, pentru că nu te vei întâlni cu el niciodată. Cel puţin aşa sper, din tot sufletul.”

Râseseră cu toţii atunci, inclusiv Guillam. În momentul acela păruse o glumă bună; bună, în accepţiunea lui Control, în orice caz.

*

*      *

Probabil că trecuse de miezul nopţii.

De o bună bucată de vreme mergeau pe un drum neamenajat, parţial prin pădure, parţial prin câmp deschis. Se opriră, iar în clipa următoare DKW-ul se trase lângă ei. Când el şi Peters s-au dat jos din maşină, Leamas constată că în celălalt autoturism erau acum trei persoane. Doi coborau deja. Cel de-al treilea şedea pe bancheta din spate şi citea nişte hârtii la lumina din interiorul maşinii, o siluetă neclară, pe jumătate în umbră.

Parcaseră lângă nişte grajduri părăsite; clădirea era la vreo treizeci de metri mai încolo. În lumina farurilor, Leamas desluşi o fermă joasă, cu pereţi de lemn şi de cărămidă văruită. Coborâră. Luna era sus pe cer, şi strălucea atât de puternic, încât dealurile împădurite din spate se profilau foarte clar pe cerul palid al nopţii. Se îndreptară spre casă, Peters şi Leamas în faţă, iar ceilalţi doi bărbaţi în spatele lor. Bărbatul din a doua maşină încă nu făcea nicio mişcare; rămăsese înăuntru, citind.

Când se apropiară de uşă, Peters se opri, aşteptându-i şi pe ceilalţi doi. Unul din ei avea o legătură de chei în mâna stângă, jucându-se cu ele; celălalt, care se ţinea deoparte, cu mâinile în buzunare, îl acoperea.

— Nu vor să rişte nimic, îl atenţionă Leamas pe Peters. Oare ce îşi închipuie despre mine?

— Nu sunt plătiţi să gândească, replică Peters şi, întorcându-se spre unul din ei, întrebă în germană: Vine şi el?

Neamţul ridică din umeri şi se răsuci spre maşină.

— O să vină, răspunse; îi place să vină singur.

Intrară în casă, în urma bărbatului. Casa era construită ca o cabană de vânătoare, în parte veche, în parte nouă. Era prost luminată, cu becuri care atârnau din tavan. Totul avea un aer de loc părăsit, mucegăit, ca şi când ar fi fost descuiat doar cu acea ocazie. Mici detalii trădau pe alocuri caracterul oficial - o înştiinţare cu instrucţiuni în caz de incendiu, uşi vopsite în verde, ca în instituţii, cu încuietori masive; iar în camera de zi, care era amenajată destul de confortabil, se găseau mobilă veche, grea, grozav de zgâriată, şi inevitabilele fotografii ale liderilor sovietici. Pentru Leamas, toate aceste amănunte care ieşeau din anonimat însemnau identificarea involuntară a Abteilung-ului cu birocraţia. Era un aspect care îi era familiar din Cambridge Circus.

Peters se aşeză, iar Leamas îl imită. Timp de zece minute, poate mai mult, aşteptară, apoi Peters îi vorbi unuia din cei doi bărbaţi care rămăseseră în picioare, stânjeniţi, în cealaltă parte a încăperii:

— Du-te şi spune-i că aşteptăm. Şi găseşte-ne ceva de mâncare, ne e foame.

Tipul se îndrepta spre uşă, când Peters îi strigă:

— Şi whisky - spune-le să aducă whisky şi nişte pahare!

Bărbatul ridică din umerii solizi, indiferent, apoi ieşi, lăsând uşa deschisă în urma lui.

— Ai mai fost aici? întrebă Leamas.

— Da, replică Peters, de mai multe ori.

— Pentru ce?

— Genul ăsta de treburi. Nu pentru acelaşi lucru, dar genul nostru de activitate.

— Cu Fiedler?

— Da.

— E bun?

Peters ridică din umeri.

— Pentru un evreu, nu e rău, replică, iar Leamas, auzind