Într-o mână avea o sticlă de whisky, iar în cealaltă, pahare şi nişte apă minerală. Nu putea să fie mai înalt de 1,65 metri. Purta un costum bleumarin, la un singur rând; sacoul era croit prea lung. Era genul alunecos, ca un animal de pradă; avea ochii căprui-deschis. Nu se uita la ei, ci la paznicul de la uşă.

— Pleacă, îi porunci. Avea o voce fornăită, cu un uşor accent saxon. Du-te şi spune-i celuilalt să ne aducă de mâncare!

— I-am spus, strigă Peters. Ştiu deja. Dar n-au adus nimic.

— Sunt teribil de formali, observă Fiedler sec în engleză. După părerea lor, ar trebui să avem servitori care să aducă mâncarea.

Fiedler petrecuse perioada războiului în Canada. Leamas îşi aminti lucrul acesta, acum că observase accentul. Părinţii lui fuseseră evrei nemţi refugiaţi, marxişti, şi familia nu se întorsese acasă până în 1946, dornică să ia parte la construcţia Germaniei lui Stalin, indiferent de preţul personal pe care ar fi urmat să-l plătească.

— Salut, adăugă Fiedler uitându-se către Leamas, în treacăt, parcă. Mă bucur să te văd!

— Salut, Fiedler!

— Ai ajuns la capătul drumului.

— Ce dracu’ vrei să zici? ripostă Leamas imediat.

— Vreau să spun că, indiferent de ce ţi-a zis Peters, nu mergi mai departe spre est. Îmi pare rău! Părea amuzat.

Leamas se întoarse spre Peters.

— E adevărat? Glasul îi tremura de furie. E adevărat? Spune-mi!

Peters confirmă cu o mişcare a capului.

— Da, eu sunt intermediarul. Am fost nevoiţi s-o facem aşa. Îmi pare râu, adăugă.

— De ce?

— Force majeure{13}, interveni Fiedler. Interogatoriul tău iniţial s-a desfăşurat în Vest, unde numai o ambasadă ne putea furniza legăturile de care aveam nevoie. Republica Democrată Germană nu are ambasade în Vest. Nu încă. De aceea, secţia noastră de legătură a aranjat să ne bucurăm de toate facilităţile, de mijloace de comunicare şi de imunitate, care acum nu ne sunt permise.

— Nemernicule, şuieră Leamas, nemernic nenorocit! Ştiai că nu m-aş da pe mâna serviciilor voastre idioate, ăsta a fost motivul, nu? De asta ai folosit un rus!

— Am folosit Ambasada Sovietică de la Haga. Ce altceva puteam face? Până atunci a fost operaţiunea noastră. E absolut rezonabil. Nici noi, nici altcineva n-ar fi avut cum să ştie că tocmai oamenii tăi din Anglia te vor căuta aşa de repede.

— Nu? Nici măcar când voi înşivă i-aţi pus pe urmele mele? Nu asta s-a întâmplat, Fiedler? Hai, spune, nu-i aşa? „Nu uita: întotdeauna să arăţi că-i deteşti, îi explicase Control. Aşa vor preţui ceea ce obţin de la tine.“

— E o aluzie absurdă, ripostă Fiedler scurt. Aruncând o privire către Peters, adăugă ceva în ruseşte.

Peters încuviinţă din cap, apoi se ridică în picioare.

— La revedere, îi spuse lui Leamas. Mult noroc!

Zâmbi cu un aer obosit, înclină din cap spre Fiedler, apoi se îndreptă către uşă. Puse mâna pe mâner, dar se răsuci şi se adresă din nou lui Leamas:

— Mult noroc!

Părea că-şi doreşte ca Leamas să spună ceva, dar pesemne că Leamas nu-l auzea. Se făcuse foarte palid, îşi ţinea mâinile libere pe lângă trup, cu degetele mari în sus, ca şi cum ar fi fost gata de luptă. Peters rămăsese în uşă.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, începu Leamas, pe tonul inegal, strident al unui individ extrem de mânios. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu ai avea niciodată curajul să-ţi rezolvi singur treburile murdare, Fiedler! Tipic pentru mizerabila voastră ţărişoară divizată şi pentru Serviciul vostru mic şi jalnic, l-aţi pus pe unchiu’ cel înţelept să se ocupe de codoşlâcuri în locul vostru. Voi nici nu sunteţi o ţară, nu sunteţi un guvern, sunteţi o dictatură de mâna a cincea din care fac parte nevrozaţi politici. Arătând cu degetul în direcţia lui Fiedler, de parcă ar fi vrut să-l împungă, strigă: Te cunosc eu, nenorocit sadic ce eşti! E tipic pentru tine. Ai fost în Canada în timpul războiului, nu-i aşa? Un loc al naibii de potrivit în care să te afli în acele vremuri, nu? Pariez că, de fiecare dată când trecea pe cer câte un avion, te ascundeai, băgai capul ăsta sec în fustele mămicuţei. Şi acum ce eşti? Un umil acolit linguşitor şi insignifiant, al lui Mundt şi al douăzeci şi două de divizii ruseşti în poartă la maică-ta! Află că te compătimesc, Fiedler, pentru ziua în care o să te trezeşti şi-o să vezi că au dispărut! Va fi măcel atunci, şi nu vor mai fi nici mămicuţa, nici unchiul cel înţelept să te scape de ceea ce meriţi!

Fiedler ridică din umeri.

— Consider-o ca pe o vizită la dentist, Leamas. Cu cât se rezolvă mai repede, cu atât mai curând poţi să pleci acasă. Mănâncă puţin şi du-te să te culci!

— Ştii foarte bine că nu mă pot duce acasă, ripostă Leamas. Ai avut tu grijă de asta! M-aţi distrus definitiv în Anglia, aţi fost nevoiţi, amândoi. Ştiaţi al naibii de bine că n-aş fi venit niciodată aici, dacă n-aş fi fost obligat!

Fiedler îşi privea degetele subţiri şi puternice.

— Nu prea e momentul să filosofăm, remarcă el, dar să ştii că nu ai cu adevărat motive să te plângi. Toată activitatea noastră - a mea şi a ta - îşi are rădăcinile în teoria potrivit căreia întregul este mai important decât individul. De aceea, un comunist vede serviciul secret din ţara lui ca pe o prelungire a braţului său, şi tot de aceea, în propria voastră ţară, spionajul este învăluit într-un fel de pudeur anglaise. Exploatarea indivizilor nu poate fi justificată decât prin nevoile colective, nu? Mi se pare puţin ridicol că eşti aşa de indignat. Nu ne aflăm aici pentru a studia legile etice ale vieţii la ţară în Anglia. La urma urmelor, adăugă mieros, nici propria ta purtare nu a fost, din punctul de vedere al puritanului, ireproşabilă.

Leamas îl urmărea pe Fiedler cu o expresie de dezgust.

— Îţi cunosc stratagema. Eşti căţeluşul lui Mundt, nu? Se spune că vrei să-i iei locul. Presupun că acum o să primeşti funcţia lui. A venit timpul ca dinastia Mundt să ia sfârşit; poate că ăsta e momentul.

— Nu înţeleg, ripostă Fiedler.

— Eu sunt