Fiedler păru să reflecteze o clipă, apoi ridică din umeri.

— Operaţiunea a fost un succes. Dacă însă tu te-ai ridicat la nivelul ei, asta e discutabil. O să vedem. Dar a fost o operaţiune bună. A dat satisfacţie singurei cerinţe din profesia noastră: a funcţionat.

— Bănuiesc că tu îţi arogi meritele? insistă Leamas, aruncând o privire în direcţia lui Peters.

— Nu se pune problema meritului, replică Fiedler tranşant, absolut deloc. Se aşeză pe braţul unei canapele, îl privi gânditor pe Leamas preţ de un moment, apoi continuă: Totuşi, eşti îndreptăţit să fii revoltat în legătură cu un singur lucru. Cine le-a spus oamenilor tăi că noi am pus mâna pe tine? Nu noi. Poate nu mă crezi, dar, întâmplător, e adevărat. Nu noi le-am spus. Noi nici măcar nu am vrut ca ei să ştie. Ne bătea gândul, la un moment dat, să te determinăm să lucrezi pentru noi mai târziu, dar acum ideea mi se pare ridicolă. Aşadar, cine le-a spus? Erai pierdut, umblând fără rost de colo-colo, nu aveai nicio adresă, nicio legătură, niciun prieten. Atunci, cum dracu’ au ştiut că ai dispărut? Cineva le-a spus - puţin probabil să fi fost Ashe sau Kiever, căci ambii sunt arestaţi.

— Arestaţi?

— Aşa se pare. Nu în mod special pentru ce-au făcut în cazul tău, dar mai erau şi alte chestii…

— Măi, să fie, ca să vezi!

— E adevărat ce-am spus adineaori. Noi ne-am fi mulţumit cu raportul lui Peters din Olanda. Ai fi putut să-ţi iei banii şi să pleci. Dar nu ne spuseseşi totul; iar eu vreau să ştiu totul. La urma urmelor, prezenţa ta aici ne face probleme, să ştii.

— Păi, ai făcut o gafă. O ştiu al naibii de bine - şi să fii sănătos!

Se lăsă tăcerea şi, în acest timp, Peters făcu o mişcare bruscă şi deloc prietenoasă, înclinând capul spre Fiedler, apoi ieşi din încăpere fără zgomot.

Fiedler luă sticla de whisky şi turnă puţin în fiecare pahar.

— Mă tem că nu avem sifon, zise el. Îţi place apa? Am cerut sifon, dar au adus o porcărie de limonadă.

— Ei, ia du-te dracului! se răsti Leamas. Deodată se simţea foarte obosit.

Fiedler clătină din cap.

— Eşti un tip foarte orgolios, observă el, dar n-are importanţă. Mănâncă şi du-te să te culci!

Unul din paznici intră cu o tavă cu mâncare - pâine neagră, cârnaţi şi salată verde.

— E cam frugal, remarcă Fiedler, dar foarte bun. Mă tem că nu sunt cartofi. E lipsă de cartofi pentru moment.

Începură să mănânce în tăcere, Fiedler cu foarte mare atenţie, ca un om care-şi numără caloriile.

*

*      *

Paznicii îl conduseră pe Leamas în camera lui. Îl lăsară să-şi ducă singur bagajul - acelaşi bagaj de care Kiever îi făcuse rost înainte de a pleca din Anglia -, traversând, încadrat de cei doi, coridorul larg din mijloc, care străbătea casa începând de la uşa de intrare. Ajunseră la o uşă dublă mare, vopsită în verde-închis, iar unul din gardieni o descuie; îl poftiră pe Leamas să intre primul. Acesta deschise uşa şi se trezi într-un mic dormitor de cazarmă cu două priciuri, cu un scaun şi cu un birou rudimentar. Parcă ar fi fost într-un lagăr. Pe pereţi se vedeau poze cu fete, iar ferestrele aveau obloane, în colţul cel mai îndepărtat al încăperii se mai afla o uşă. Îi făcură semn să continue să meargă înainte. Îşi puse bagajul jos şi deschise uşa. Cea de-a doua încăpere era aidoma primei, dar avea un singur pat, iar pereţii erau goi.

— Aduceţi geamantanele alea, le ceru el. Sunt obosit. Se întinse pe pat, complet îmbrăcat, iar în câteva minute dormea dus.

O santinelă îl trezi cu micul dejun: pâine neagră şi cafea ersatz. Se dădu jos din pat şi merse la fereastră.

Casa se găsea pe o colină înaltă. De sub fereastra lui, terenul cobora într-o pantă abruptă, astfel că se vedeau coroanele pinilor peste creastă. Dincolo de ei, se întindeau în zare dealuri nesfârşite, spectaculoase în simetria lor, împovărate de copaci. Ici şi colo, câte un făgaş pentru buşteni sau câte o potecă de incendiu apăreau ca o separaţie între pini, precum o linie fină, cafenie. Ai fi zis că e toiagul lui Aaron, despărţind în mod miraculos mări uriaşe de păduri acaparatoare. Nu se vedea nicio urmă de om; nicio casă sau biserică, nici măcar ruinele vreunei aşezări vechi - numai drumul, drumul galben, neamenajat, o linie trasă cu creionul peste vale. Nu se auzea niciun sunet. Părea incredibil că o întindere aşa de vastă poate fi învăluită în atâta linişte. Ziua era răcoroasă, dar senină. Probabil plouase peste noapte; pământul mustea de apă, şi întregul peisaj se contura atât de limpede pe fundalul cerului alburiu, încât Leamas distingea copaci chiar şi pe cele mai îndepărtate dealuri.

Se îmbrăcă fără grabă, în timp ce îşi sorbea cafeaua amară. Aproape că terminase cu îmbrăcatul şi se pregătea să mănânce pâinea neagră, când Fiedler intră în cameră.

— Bună dimineaţa, îl salută el vesel. Nu vreau să te întrerup de la micul dejun. Se aşeză pe pat.

Leamas trebuia să-i recunoască acest merit lui Fiedler: avea cutezanţă. Nu că ar fi fost vorba de vreo vitejie venind să-l vadă pe el - santinelele, bănuia Leamas, se aflau încă în încăperea alăturată. Dar era în atitudinea lui un soi de răbdare, un ţel bine definit, pe care Leamas îl sesiza şi îl admira.

— Ne-ai pus o problemă interesantă, remarcă Fiedler.

— V-am spus tot ce ştiu.

— A, nu, zâmbi Fiedler. Nu ne-ai spus! Ne-ai spus tot ce erai conştient că ştii.

— Al naibii de inteligent, mormăi Leamas printre dinţi, împingând deoparte mâncarea şi aprinzându-şi o ţigară - ultima pe care o mai avea.

— Dă-mi voie să-ţi pun eu ţie o întrebare, sugeră Fiedler, cu bonomia exagerată a unuia care te invită să iei parte la un joc. Ca ofiţer de spionaj experimentat, tu ce ai face cu informaţiile pe care ni le-ai dat nouă?

— Ce informaţii?

— Dragul meu Leamas, nu ne-ai oferit decât o parte dintre informaţiile secrete. Ne-ai povestit despre Riemeck: ştiam despre Riemeck. Ne-ai relatat despre modul de organizare a reţelelor tale din Berlin, despre personalităţile din cadrul lor, despre agenţi.