mai aveam slujbă, telefon, iar lumea se ferea de noi. Ioana continua să se ducă la Institut, copiii mergeau la şcoală, dar nimeni nu ne mai călca în casă. Nici nu era recomandabil şi nu aveam a ne plânge. Voiserăm şi reuşiserăm să fim proscrişi.

Erau totuşi unele excepţii. Socrii mei, Jeanne şi Pierrot, nelipsiţi. Fireşte, îi vedeam pe sora mea Maria şi pe Petruţ Alexandrescu, cumnatul meu, care locuiau în aceeaşi casă. Prin ei eram ţinuţi la curent de soarta lui Vlad Georgescu, istoricul, viitor director al Europei Libere, care scrisese clandestin o carte critică despre istoria plină de umbre a Partidului Comunist. Vlad era urmărit; mă încrucişasem cu el într-o dimineaţă în centrul oraşului, ieşind dintr-un oficiu CEC. Era agitat, preocupat, nici nu m-a văzut. Acum, Măriuca şi Petruţ mă înştiinţară că şi Vlad, care avea cu tânăra şi fermecătoarea lui soţie, Mary, un băieţel, fusese arestat.

Un altul care nu se temea era L. El îmi spusese, cu umor şi perfectă dreptate, că ar fi fost o „greşeală de gust“ să mă reîntorc la domiciliul lui Goma, arestat. Vorbea absolut deschis, nu-i păsa de nimic.

Eu eram melancolic şi citeam (se apropia Paştele) Evangheliile. Un obicei de-al meu în Săptămâna Patimilor. De data asta, marcat de evenimente, îmi fixam gândul asupra celor mici şi umiliţi pe care Hristos îi iubea. În Predica de pe munte găseam şi o forţă neobişnuită. Mai ales forţa rugăciunii o simţeam, dar şi faptul că valoarea supremă nu stă în a avea, ci în a fi.

Adevărat, nu mai veneau musafirii vechi, veneau alţii.

Au început să se perinde semnatari ai apelului lui Goma care-şi pierduseră „părintele“. Se simţeau mai în siguranţă venind pe la noi. Printre ei era un electrician, Mihail, cu soţia, care mi-a scris după aceea multă vreme din Florida. A venit un puşti de 15 ani care era probabil trimis de Securitate (probabil, dar nu sigur, fiindcă asta era regula jocului: nimic nu era pe deplin sigur!). Acest băiat spunea că era fiul unui director de fabrică despre care se vorbea în ziare. Acest om delapidase o sumă mare de bani şi, condamnat la moarte, urma să fie executat. Băieţelul mersese la reprezentanţa ONU în România, căuta protecţie, nu era foarte clar ce voia. A mai apărut şi un anabaptist ce refuza să-şi mai trimită copiii la şcoală. Era urmărit de poliţie, ceruse să plece, se „înscrisese“ la Goma şi voia să plece. Au mai fost şi alţii al căror profil mi-l amintesc vag, figuri la marginea cerşetoriei.

Asta era opoziţia din România în 1977.

Dacă era doar atâta plus Goma, plus Nego, plus eu, cu atât mai rău pentru România. Pentru că anticomunişti in pectore erau câţi vrei. Însă nimeni nu voia să vorbească, să se expună.

Şi totuşi, nu era o vreme de teroare aşa de violentă cum cunoscuse România în anii ’50. Se putea vorbi. Cu unele riscuri, e drept. Dar oamenii trebuie să ştie să-şi asume riscuri. Nu era cazul.

Să fim un popor de laşi? Nu aş merge atât de departe. Nu mai era marea teroare, dar fusese o teroare îngrozitoare. În anii ’50, ’60 chiar. Sute de mii de arestări, schingiuiri, confiscări, colectivizarea... Amintirea se păstra. Şi, în numele acelor lucruri groaznice care se petrecuseră, nimeni nu mai îndrăznea. Eram un popor condiţionat. Produsul unui experiment concentraţionar perfect reuşit. Ăsta e adevărul. Rezultatul: acel „popor mineral“ despre care a vorbit mai târziu Blandiana.

Printre cei, puţini, care-mi mai călcau pragul, din ce în ce mai excitaţi, mai îngroziţi, era şi Ion. Acum, când Goma era arestat, se aştepta să fie săltat şi el. Într-o dimineaţă a apărut speriat de tot. Îşi lua într-un fel adio. Nu l-am revăzut niciodată.

Cu Ion s-a întâmplat aşa: a fost într-adevăr arestat. Goma mi-a povestit mai târziu că-l auzise strigând cumplit: „Nu bate!“ în arestul de la Rahova. Ion era, ca şi Goma, tratat ca un fost deţinut. Mai târziu, unul dintre securiştii care m-au anchetat a binevoit să-mi explice doctrina: tratamentele erau individualizate. Foştii deţinuţi erau consideraţi „vechi clienţi“, recidivişti. În mod logic, cu ei se purtau mai sever şi mai ales fără mănuşi. Deci Ion a fost bătut în detenţie. Dar cu el s-a ajuns la o înţelegere. Ce voia, în fond? Să fie numit medic de circă în comuna... Ei, bine, partidul poate tot. Îl vor numi la circă. Dar el să se potolească. Toată viaţa. Că altfel e de rău. Şi i-au dat ce cerea. A devenit cuminte. Pe lângă medicina clasică, practica şi medicinele paralele, mi se pare acupunctura. A dobândit o anumită celebritate. A câştigat mulţi bani. În fine, relativ mulţi. A murit la câţiva ani după revoluţie, mult prea tânăr.

Săracul Ion, ce personaj ataşant şi echivoc. Un aventurier. Faţă de el nu am nici un drept la reproşuri. El voia circa medicală. Eu, să plec în străinătate. Plecând, nu mai puteai fi controlat de ei, dacă te eliberai de frică, în tine, în mintea ta. Dar, dacă rămâneai, deveneai sigur un sclav. Sau te pregăteai să te laşi ucis, fiindcă a treia oară nu mai era posibil vreun aranjament. El a ales să tacă şi poate a fost fericit. Un sclav fericit.

XI

În ziua de Paşti a acelui an, 1977, am fost invitaţi cu copiii la socrii mei, la dejun. Eram destul de îngrijoraţi de mersul lucrurilor, dar masa s-a desfăşurat cu tot tacâmul şi în bunăvoie. Pe la trei am coborât din blocul din strada Suren Spandarian. În timp ce deschideam uşile