— Vreau să-mi schimb maşina cu un camion. Ştiţi pe cineva care ar fi interesat?

Unul dintre oameni îl întrebă:

— E totul legal?

Lev afişă zâmbetul său fermecător.

— Scuteşte-mă, amice, făcu el. Păi, dacă era legal, crezi că mi-o mai vindeam aici?

Nu găsi acolo niciun doritor şi nici în următoarele locuri în care încercă, dar în cele din urmă ajunse la un atelier de reparaţii auto deţinut de un tată şi fiul său. Schimbă Packardul pe o dubă Mack Junior de două tone, cu două cauciucuri de rezervă, într-o afacere încheiată fără bani gheaţă sau acte. Ştia că iese pe minus, dar şi garajistul ştia că este disperat.

Ceva mai târziu în acea după-amiază, se duse la un vânzător angro de alcool, a cărui adresă o găsise în cartea de telefon a oraşului.

— Vreau o sută de lăzi de Canadian Club, zise el. La ce preţ le vinzi?

— La cantitatea asta, este 36 de dolari lada.

— S-a făcut. Lev scoase banii şi spuse: îmi deschid o cârciumă în afara oraşului şi…

— Nu trebuie să-mi explici, amice, rosti angrosistul.

Arătă spre fereastră. O echipă de constructori desţelenea terenul din vecinătate.

— Noul meu depozit, spuse el, de cinci ori mai mare decât acesta. Slavă Domnului pentru prohibiţie!

Lev îşi dădu seama că nu era primul om care avusese această idee strălucită.

Îi dădu omului banii şi încărcă whisky-ul în duba Mack.

A doua zi, Lev se întoarse în Buffalo.

Lev parcă duba plină cu whisky pe o stradă de lângă casa familiei Vyalov. După-amiaza de iarnă era pe sfârşite. Nu era nicio maşină pe aleea din faţa casei. Aşteptă o vreme încordat, gata să fugă, dar nu văzu nicio mişcare.

Cu nervii întinşi la maximum, ieşi din dubă, se duse la uşa din faţă şi o descuie cu propria cheie.

Locul era cufundat în tăcere. De la etaj se auzea vocea lui Daisy şi replicile şoptite ale Polinei. Nu se mai auzea niciun alt sunet.

Mişcându-se încet pe covorul gros, traversă sala şi aruncă o privire în salon. Toate scaunele fuseseră trase lângă pereţii încăperii. În mijlocul acesteia se afla un catafalc acoperit cu mătase neagră, pe care era aşezat un sicriu din lemn de mahon lustruit, cu mânere sclipitoare de aramă – în coşciug era cadavrul lui Josef Vyalov. Moartea îi mai îmblânzise expresia combativă de pe chip şi arăta acum neputincios.

Olga stătea singură lângă sicriu. Purta o rochie neagră şi era cu spatele la uşă. Lev intră în cameră.

— Bună, Olga, rosti el îl şoaptă.

Ea deschise gura, gata să ţipe, dar el i-o acoperi cu palma şi o opri.

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, îi zise Lev. Vreau doar să discutăm.

Îi luă încet mâna de pe gură. Ea nu ţipă. Lev se mai destinse puţin. Trecuse cu bine de primul hop.

— Mi-ai omorât tatăl! spuse ea mânioasă. Ce mai e de discutat?

El trase adânc aer în piept. Trebuia să aleagă abordarea potrivită. De această dată, şarmul lui nu avea să fie de ajuns, avea nevoie şi de isteţime.

— Trebuie să discutăm despre viitor, spuse el.

Vorbea pe un ton coborât, intim.

— Viitorul tău, al meu, al micuţei noastre Daisy. Ştiu că am intrat în bucluc… dar la fel se poate spune şi despre tine.

Ea nu voia să-l asculte.

— Eu nu am intrat în niciun bucluc.

Îi întoarse spatele şi continuă să privească spre sicriu.

Lev îşi trase un scaun şi se aşeză lângă ea.

— Afacerea pe care ai moştenit-o este la pământ. Aproape că nu mai valorează nimic.

— Tatăl meu era foarte bogat! zise ea indignată.

— Deţinea baruri, hoteluri şi o afacere de vânzare angro a băuturilor alcoolice. Toate acestea sunt în pierdere acum, iar prohibiţia abia a intrat în vigoare de două săptămâni. A închis deja cinci baruri. În curând nu o să mai rămână nimic. Lev ezită, apoi apelă la cel mai puternic argument de care dispunea: Nu poţi să te gândeşti doar la tine, trebuie să te gândeşti şi cum o vei creşte pe Daisy.

Ea părea tulburată.

— Chiar e pe cale de faliment afacerea?

— Ai auzit ce mi-a zis tatăl tău la micul dejun, alaltăieri.

— Nu prea îmi mai amintesc…

— Ei bine, nici nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Nu ai decât să verifici. Întreabă-l pe Norman Niall, contabilul. Întreabă pe oricine.

Ea îi aruncă o privire aspră şi decise să îl ia în serios.

— De ce ai venit să-mi spui asta?

— Fiindcă am găsit o cale prin care să salvăm afacerea.

— Ce cale?

— Importul de băuturi alcoolice din Canada.

— Dar este împotriva legii.

— Da, însă este singura ta speranţă. Fără pileală, nu mai ai nicio afacere.

Ea îşi dădu capul pe spate.

— Pot să am grijă de mine şi singură.

— Sigur, zise el. Poţi vinde casa pentru o sumă frumuşică, apoi să investeşti profitul şi să te muţi într-un apartament mic cu mama ta. Probabil că ai putea salva din moşie suficient pentru ca tu şi Daisy să supravieţuiţi câţiva ani, deşi ar trebui să îţi cauţi un loc de muncă…

— Dar nu pot munci! zise ea. Nu am nicio calificare. Ce aş putea să fac?

— A, păi poţi să te angajezi vânzătoare într-un magazin universal sau poţi să lucrezi într-o fabrică…

Nu vorbea serios şi ea ştia asta.

— Nu fi ridicol, îl repezi ea.

— Atunci nu mai rămâne decât o variantă.

Se întinse ca să o atingă. Ea se trase înapoi.

— De ce îţi pasă ce se întâmplă cu mine?

— Fiindcă eşti soţia mea.

Ea îl privi ciudat. El afişă cea mai sinceră expresie de care era în stare.

— Ştiu că m-am purtat urât cu tine, dar cândva ne-am iubit.

Ea pufni dispreţuitor.

— În plus, trebuie să ne gândim şi la fiica noastră.

— Da, numai că tu o să intri la închisoare!

— Doar dacă tu nu spui adevărul.

— Cum adică?

— Olga, ai văzut ce s-a întâmplat! Tatăl tău m-a atacat. Uită-te la faţa mea – am un ochi vânăt care dovedeşte asta. Am fost obligat să ripostez. Probabil că avea inima slabă. Se prea poate să fi fost bolnav de ceva vreme – aşa s-ar explica şi de ce nu a pregătit afacerea pentru perioada prohibiţiei. Oricum, pe el l-a omorât efortul depus atunci când m-a atacat, nu cele câteva lovituri pe care i le-am dat eu în legitimă apărare. Nu trebuie decât să le spui adevărul celor de la poliţie.

— Le-am zis deja că tu l-ai