la pământ, este aici ca să depună mărturie că sunt nevinovat. Autopsia va arăta că socrul meu a murit în urma unui atac de cord. Soţia mea şi cu mine avem de gând să continuăm să extindem afacerea pe care a început-o Josef Vyalov aici, în Buffalo. Vă mulţumesc.

— Uitaţi-vă în obiectiv, vă rog, rosti fotograful.

Lev o cuprinse cu braţul de mijloc pe Olga, o trase mai aproape şi se uită în obiectiv.

Reporterul zise:

— Cum te-ai căpătat cu ochiul acela vânăt, Lev?

— Te referi la ăsta? făcu el, arătând spre ochiul său. A, păi asta-i altă poveste…

Afişă cel mai fermecător zâmbet al său şi magneziul din aparatul fotografului sclipi orbitor.

Capitolul 40

Februarie – decembrie 1920

(I)

Cazărmile pentru detenţie militară din Aldershot erau un loc sumbru, se gândea Billy, dar era mai bine decât în Siberia. Aldershot era un oraş militar aflat la treizeci şi cinci de mile de Londra. Închisoarea era o clădire modernă, cu multe coridoare şi celule împrejurul unui atrium. Era bine luminată printr-un acoperiş lucios, care îi dăduse numele de „Casa de sticlă”. Cu ţevi de încălzire şi lumină cu gaz, era mai confortabil decât orice alt loc în care stătuse Billy în ultimii ani.

Chiar şi aşa, se simţea deplorabil. Războiul se terminase de mai bine de un an şi, cu toate astea, el încă era în armată. Majoritatea prietenilor lui fuseseră liberaţi, câştigau salarii măricele şi îşi făceau poze cu fete. El încă purta uniformă şi saluta milităreşte, dormea într-un pat de cazarmă şi mânca mâncare de cazarmă.

Lucra toată ziua la războiul de ţesut, în fabrica închisorii. Cel mai rău dintre toate era că nu vedea nicio femeie. Undeva, departe, îl aştepta Mildred… probabil. Toată lumea ştia câte o poveste despre un soldat care se întorsese acasă şi îşi găsise nevasta sau iubita cu un alt bărbat.

Nu avea nicio cale de comunicare cu Mildred sau cu altcineva din afară. Prizonierii – sau „soldaţii sub sentinţă”, cum erau numiţi oficial – puteau să trimită şi să primească scrisori, dar Billy era un caz special. Pentru că fusese acuzat de divulgarea informaţiilor secrete ale armatei, scrisorile lui erau confiscate de autorităţi. Asta făcea parte din răzbunarea armatei. Acum nu mai avea ce secrete să divulge, desigur. Ce avea să îi spună surorii sale? „Cartofii fierţi nu sunt niciodată bine făcuţi.”

Oare Mama, Tata şi Bunicul ştiau de sentinţa curţii marţiale? Rudele primare ale soldatului trebuiau să fie informate, se gândea el, dar nu era sigur de asta şi nimeni nu i-ar fi răspuns la întrebări. Totuşi, mai mult ca sigur Tommy Griffiths le spusese. Spera ca Ethel să le fi explicat ce făcuse de fapt.

Nu primea vizite. Bănuia că familia lui nici nu ştia că se întorsese din Rusia. Ar fi vrut să conteste decizia curţii de a nu primi scrisori, dar nu avea nicio modalitate prin care să contacteze un avocat – şi nici bani pentru a angaja unul. Singura lui consolare era un vag sentiment că lucrurile nu aveau să fie astfel pentru totdeauna.

Singurele veşti din afară îi parveneau lui Billy din ziare. Fitz era din nou la Londra, ţinând discursuri prin care îndemna la acordarea unui ajutor suplimentar Albilor din Rusia. Billy se întreba dacă asta însemna că Amicii din Aberowen reveniseră acasă.

Discursurile lui Fitz nu făceau prea mare diferenţă. Campania lui Ethel – Jos labele de pe Rusia – câştigase sprijinul Partidului Laburist. În pofida unor discursuri pitoreşti antibolşevice rostite de ministrul de război Winston Churchill, Marea Britanie îşi retrăsese trupele din partea arctică a Rusiei. La jumătatea lui noiembrie, Roşii îl alungaseră din Omsk pe amiralul Kolchak. Tot ce zisese Billy despre Albi, precum şi tot ce repetase Ethel în campania ei se dovedise a fi corect; tot ce ziseseră Fitz şi Churchill era greşit. Cu toate acestea, Billy era la închisoare şi Fitz era în Camera Lorzilor.

Avea puţine în comun cu ceilalţi deţinuţi. Ei nu erau deţinuţi politici. Majoritatea săvârşiseră infracţiuni reale – furt, ultraj sau crimă. Erau oameni duri, dar la fel era şi Billy şi nu se temea de ei. Îl tratau cu un respect precaut, simţind aparent că ofensa lui era cu o clasă peste fărădelegile lor. Le vorbea destul de amical, însă niciunul dintre ei nu era interesat de politică. Ei nu vedeau nimic în neregulă la societatea care îi întemniţase; erau doar hotărâţi ca data viitoare să învingă sistemul.

În timpul pauzei de prânz de jumătate de oră, citea ziarul. Majoritatea celorlalţi nu ştiau să citească. Într-o zi deschise ziarul Daily Herald şi văzu fotografia unui chip familiar. După o clipă de uluire, realiză că în fotografie era el.

Îşi aminti când fusese făcută – Mildred îl târâse după ea la un fotograf din Aldgate, care îl pozase în uniformă. „O să o duc la buze în fiecare noapte”, îi zisese ea. Se gândise adeseori la acea promisiune ambiguă în timp ce era departe de ea.

Ziarul titra: DE CE ESTE LA ÎNCHISOARE SERGENTUL WILLIAMS? Billy citi mai departe cu un entuziasm sporit:

 

William Williams din Batalionul 8 de Puşcaşi Galezi (Amicii din Aberowen) ispăşeşte zece ani de închisoare într-un penitenciar militar, fiind condamnat pentru trădare. Dar este el cu adevărat un trădător? Chiar şi-a trădat ţara, a dezertat fugind la inamic sau a fugit din luptă? Nu, dimpotrivă. A luptat vitejeşte în Bătălia de pe Somme şi a continuat să servească în Franţa în următorii doi ani, fiind promovat la gradul de sergent.

 

Billy era încântat. „Ăsta-s eu, se gândi el, la ziar, şi ei zic că am luptat vitejeşte!”

 

Apoi a fost trimis în Rusia. Noi nu suntem în război cu Rusia. Poate că poporul britanic nu este neapărat de acord cu regimul bolşevic, dar noi nu atacăm toate regimurile pe