care le dezaprobăm. Bolşevicii nu prezintă nicio ameninţare pentru ţara noastră sau pentru aliaţii noştri. Parlamentul nu a autorizat nicio acţiune militară împotriva guvernului de la Moscova. Se pune atunci întrebarea, la modul cel mai serios, dacă misiunea noastră acolo nu contravine cumva normelor de drept internaţional.

De fapt, vreme de câteva luni, britanicii nici nu au ştiut că armata lor luptă în Rusia. Guvernul a oferit declaraţii false, conform cărora trupele deplasate acolo nu făceau decât să ne apere bunurile, să organizeze o retragere ordonată sau să aştepte alte ordine. Se lăsa clar de înţeles că nu se întreprind sub nicio formă acţiuni împotriva forţelor Roşilor.

Faptul că această minciună a fost dată în vileag i se datorează în parte şi lui William Williams.

 

— Hei, rosti el, fără să se adreseze nimănui anume. Ia te uită! Datorită lui William Williams.

Oamenii de la masa lui se strânseră mai aproape, ca să se uite peste umărul său. Colegul lui de celulă, o brută pe nume Cyril Parks, zise:

— Aia-i o poză cu tine! De ce eşti în ziar?

Billy citi restul articolului cu voce tare:

 

Crima lui a fost că a dezvăluit adevărul, în scrisori trimise surorii sale şi redactate într-un cod simplu pentru a evita cenzura. Poporul britanic îi datorează recunoştinţă.

Însă acţiunile lui au nemulţumit persoanele din armată şi din guvern responsabile de folosirea în secret a soldaţilor britanici pentru atingerea propriilor scopuri politice. Williams a fost adus în faţa curţii marţiale şi condamnat la zece ani de închisoare.

Nu este un caz unic. Un număr mare de militari care nu au dorit să participe la tentativa de contrarevoluţie au fost judecaţi în procese extrem de dubioase în Rusia şi au primit sentinţe scandalos de lungi.

William Williams şi alţii ca el au căzut victimele unor oameni răzbunători, aflaţi în poziţii puternice. Această situaţie trebuie îndreptată. Marea Britanie este o ţară a dreptăţii. La urma urmei, pentru asta am luptat.

 

— Ce zici de asta? spuse Billy. Am căzut victima unor oameni puternici.

— Şi eu la fel, rosti Cyril Parks, care jefuise o fată de 14 ani într-un hambar din Belgia.

Deodată, ziarul fu înşfăcat din mâinile lui Billy. El ridică privirea şi dădu cu ochii de chipul tâmp al lui Andrew Jenkins, unul dintre gardienii cei răi.

— Oi fi având tu prieteni în poziţii importante, Williams, zise omul, dar aici nu eşti decât un deţinut oarecare, aşa că treci dracu’ la treabă.

— Imediat, domnule Jenkins, răspunse Billy.

(II)

Fitz fu extrem de revoltat vara lui 1920, când o delegaţie comercială rusească veni la Londra şi fu primită de premierul David Lloyd George la guvern. Bolşevicii erau încă în război cu Polonia, recent reconstituită, şi Fitz considera că Marea Britanie ar trebui să fie de partea polonezilor, dar nu găsi prea multă susţinere. Docherii londonezi preferau mai degrabă să intre în grevă decât să încarce vasele cu puşti pentru armata poloneză, iar Congresul Sindicatelor ameninţa cu greva generală dacă armata britanică intervenea în conflict.

Fitz se resemnă la gândul că nu avea să mai obţină niciodată moşia răposatului prinţ Andrei. Fiii lui, Băiatul şi Andrew, îşi pierduseră orice drept în Rusia, iar el trebuia să accepte acest lucru.

Totuşi, nu putu să mai reziste când află ce puneau la cale ruşii Kamenev şi Krassin când treceau prin Marea Britanie. Camera 40 încă exista, chiar dacă într-o formă diferită, iar serviciul de spionaj britanic intercepta şi descifra telegramele pe care ruşii le trimiteau acasă. Lev Kamenev, preşedintele sovietului din Moscova, făcea o propagandă revoluţionară deşănţată.

Fitz fu atât de scandalizat, încât îl dojeni aspru pe Lloyd George la începutul lui august, la unul dintre ultimele dineuri din sezonul londonez.

Dineul era organizat de lordul Silverman, în casa lui din Belgrave Square. Nu era la fel de costisitor precum cele organizate de Silverman înainte de război. Erau mai puţine feluri de mâncare, mai puţină mâncare trimisă înapoi la bucătărie fără să se fi gustat din ea, iar masa era decorată mai simplu. Mâncarea era servită de cameriste, nu de lachei: nimeni nu mai voia acum să fie lacheu. Fitz îşi dădu seama că acele petreceri edwardiene extravagante ţineau de domeniul trecutului. Totuşi, Silverman încă reuşea să-i mai aducă în casa sa pe cei mai de vază oameni ai ţării.

Lloyd George îl întrebă pe Fitz despre sora sa, Maud.

Acesta era un alt subiect care îl înfuria pe Fitz.

— Cu regret trebuie să spun că s-a căsătorit cu un german şi a plecat să locuiască la Berlin, zise el.

Nu mai menţionă şi faptul că ea născuse deja primul lor copil, un băiat pe nume Eric.

— Am auzit, spuse Lloyd George. Mă întrebam doar ce mai face. O tânără încântătoare!

Pasiunea premierului pentru tinerele încântătoare era foarte cunoscută, dacă nu chiar notorie.

— Mă tem că viaţa în Germania este grea, spuse Fitz.

Maud îi scrisese ca să-l implore să-i acorde o alocaţie, însă el o refuzase categoric. Ea nu îi ceruse permisiunea să se căsătorească, deci cum se aştepta ca el să o întreţină?

— Grea? zise Lloyd George. Aşa şi trebuie, după tot ce au făcut. Însă, chiar şi aşa, tot îmi pare rău pentru ea.

— Pentru a schimba subiectul, domnule prim-ministru, spuse Fitz, individul ăsta, Kamenev, este un evreu bolşevic –