Premierul era binedispus, ţinând în mână un pahar de şampanie.

— Dragul meu Fitz, spuse el amabil, guvernul nu îşi face prea multe griji cu privire la dezinformările ruşilor, care sunt grosolane şi violente. Te rog să nu subestimezi clasa muncitoare britanică: oamenii noştri îşi dau seama când sunt minţiţi în faţă. Crede-mă, discursurile lui Kamenev discreditează bolşevismul mai bine decât am putea s-o facem noi doi.

Lui Fitz i se păru că explicaţia suna ca o tâmpenie.

— Dar le dă bani celor de la Daily Herald!

— Este o totală lipsă de curtoazie, recunosc, ca un guvern străin să finanţeze unul dintre ziarele noastre – însă, serios acum, chiar ne temem de Daily Herald? Nu-i ca şi cum liberalii şi conservatorii nu au propriile lor ziare…

— Da, numai că el contactează cele mai îndârjite grupuri revoluţionare din ţara asta – maniaci care s-au dedicat trup şi suflet schimbării radicale a stilului nostru de viaţă!

— Cu cât britanicii vor afla mai multe despre bolşevism, cu atât mai puţin le va plăcea, ascultă ce-ţi spun. Ideologia asta pare formidabilă doar de la distanţă, întrezărită prin neguri de nepătruns. Bolşevismul funcţionează aproape ca o pavăză pentru societatea britanică, pentru că le insuflă tuturor claselor o groază imensă cu privire la ce s-ar putea întâmpla dacă organizarea actuală a societăţii ar fi dată peste cap.

— Tot nu-mi place.

— În plus, continuă Lloyd George, dacă îi expulzăm, va trebui să explicăm cum am aflat ce pun la cale; iar vestea că i-am spionat ar putea întoarce clasa muncitoare împotriva noastră mai mult decât toate discursurile lor bombastice.

Fitz nu voia să primească lecţii de realităţi politice, nici măcar de la premier, şi insistă să-şi susţină cauza doar pentru că era extrem de supărat.

— Dar asta nu înseamnă că trebuie să facem comerţ cu bolşevicii!

— Dacă am refuza să facem afaceri cu toţi cei care îşi folosesc ambasadele de aici în scopuri propagandistice, nu am mai rămâne cu prea mulţi parteneri comerciali. Ce naiba, Fitz, doar facem negoţ până şi cu canibalii din Insulele Solomon!

Fitz nu era sigur că asta era adevărat – în fond, canibalii din Insulele Solomon nu aveau prea multe de oferit –, dar nu mai insistă.

— Chiar o ducem atât de rău încât trebuie să le vindem acestor criminali?

— Mă tem că da. Am vorbit cu mulţi oameni de afaceri, iar ei m-au cam speriat cu privire la următoarele optsprezece luni. Nu se mai fac comenzi. Clienţii nu mai cumpără. S-ar putea să ne aştepte cea mai cumplită perioadă, cu o rată a şomajului cum n-am mai văzut niciodată. Însă ruşii vor să cumpere – şi plătesc în aur.

— Eu nu le-aş accepta aurul!

— Ah, Fitz, dar tu ai deja aurul tău, rosti premierul.

În Wellington Row se organiză o petrecere când Billy îşi aduse mireasa acasă, în Aberowen.

Era o sâmbătă de vară, una dintre puţinele fără ploaie. La ora trei după-amiaza, Billy şi Mildred sosiră în gară cu copiii lui Mildred, noile fiice vitrege ale lui Billy, Enid şi Lillian, în vârstă de opt, respectiv şapte ani. Minerii ieşiseră deja din galerii, se îmbăiaseră şi îşi puseseră hainele bune de duminică.

Părinţii lui Billy aşteptau la gară. Erau mai bătrâni şi păreau să se fi micşorat cumva, nemaidominându-i pe cei din jurul lor. Tata îi strânse mâna lui Billy şi-i zise:

— Sunt mândru de tine, fiule. I-ai înfruntat aşa cum te-am învăţat eu.

Billy se bucură, deşi nu se considera doar una dintre realizările Tatei în viaţă.

O mai întâlniseră pe Mildred la nunta lui Ethel. Tata îi strânse mâna, iar Mama o sărută.

Mildred spuse:

— Mă bucur să vă văd din nou, doamnă Williams. Pot să vă spun „mamă” de acum înainte?

Era cel mai nimerit lucru pe care l-ar fi putut zice şi Mama fu încântată. Billy era convins că şi Tata avea să o îndrăgească, asta dacă Mildred reuşea să se abţină să mai înjure.

Interpelările insistente ale parlamentarilor din Camera Comunelor – alimentaţi cu informaţii de către Ethel – siliseră guvernul să anunţe reducerea sentinţelor unora dintre soldaţii şi marinarii judecaţi în Rusia de curtea marţială pentru insubordonare şi alte ofense. Condamnarea lui Billy fusese redusă la un an şi el fusese eliberat şi lăsat la vatră. Se căsătorise cu Mildred cât putuse de repede.

Aberowen i se părea ciudat. Locul nu se schimbase prea mult, însă sentimentele sale faţă de el nu mai erau aceleaşi. Locul era mic şi mohorât, iar munţii dimprejur semănau cu nişte ziduri menite să îi ţină pe oameni prinşi înăuntru. Nu mai era sigur că asta era casa lui. Când se îmbrăcă în costumul său de dinainte de război, descoperi că, deşi încă îl încăpea, nu se mai simţea comod în el. Nimic din ce se petrecea aici nu putea schimba lumea, se gândi el.

Urcară dealul până pe Wellington Row şi găsiră casele decorate cu flamuri: steagul Regatului Unit, dragonul galez şi steagul roşu. Pe o pancartă de peste drum scria BINE AI VENIT ACASĂ, BILLY DUBLU. Toţi vecinii ieşiseră pe stradă; erau mese cu urcioare de bere şi oale cu ceai, platouri cu plăcinte, prăjituri şi sandvişuri. Când îl zăriră pe Billy, începură să cânte We’ll Keep a Welcome in the Hillsides.

Asta îl făcu pe Billy să lăcrimeze.

Primi o halbă de bere. O mulţime de admiratori se adunară în jurul lui Mildred. Pentru ei ea era o făptură exotică, cu hainele ei londoneze, cu accentul ei de East End şi cu pălăria cu boruri largi la care adăugase ea însăşi flori de mătase. Chiar şi atunci când se purta frumos, nu se putea abţine să nu scape fraze riscante de genul „A trebuit să îmi descarc sufletul, scuzaţi expresia”.

Bunicul părea şi mai bătrân şi abia se mai ţinea pe picioare, dar încă era ager la minte. Le preluă pe Enid şi pe Lillian, scoţând dulciuri din buzunarele jiletcii şi arătându-le cum poate face să dispară un bănuţ.

Billy fu nevoit să vorbească cu toate rudele îndoliate ale camarazilor săi căzuţi: Joey Ponti, Profetul Jones, Llewellyn Pestriţul şi toţi ceilalţi. Se reîntâlni cu Tommy Griffiths, pe care îl văzuse ultima oară în Rusia, la Ufa. Tatăl lui Tommy, Len