Billy urma să reînceapă lucrul în mină luni şi toţi minerii voiau să îi povestească despre schimbările petrecute în subteran de când plecase: noi excavaţii ce coborau şi mai adânc în galerii, mai multă lumină electrică, măsuri de siguranţă mai bune.

Tommy se urcă pe un scaun şi ţinu un discurs de bun venit, iar Billy fu nevoit să îi urmeze exemplul.

— Războiul ne-a schimbat pe toţi, zise el. Îmi amintesc când oamenii spuneau că bogaţii au fost puşi pe acest pământ de Dumnezeu, ca să ne conducă pe noi, oamenii de rând.

Cuvintele sale fură întâmpinate de râsete dispreţuitoare.

— Mulţi oameni au fost vindecaţi de această amăgire atunci când au luptat sub comanda unor ofiţeri din clasele de sus, cărora nu ar fi trebuit să li se încredinţeze nici măcar o excursie de duminică.

Ceilalţi veterani încuviinţară, zâmbind cu subînţeles.

— Războiul a fost câştigat de oameni ca noi, oameni de rând, needucaţi, dar nicidecum proşti.

Lumea aprobă, strigând „Aşa e” şi „Într-adevăr”.

— Acum am primit drept de vot – la fel şi femeile noastre, deşi nu toate încă, după cum v-ar spune sora mea Eth, dacă ar fi aici.

Se auziră urale din partea femeilor.

— Aceasta este ţara noastră şi trebuie să preluăm controlul asupra ei, aşa cum au făcut bolşevicii în Rusia şi social-democraţii în Germania.

Bărbaţii aclamară.

— Avem un partid al clasei muncitoare, Partidul Laburist, şi suntem destui ca să îl putem aduce la putere. Lloyd George ne-a dus de nas la alegerile trecute, dar nu o să-i mai meargă şi de data asta.

Cineva strigă:

— Nu!

— Iată de ce m-am întors acasă. Zilele lui Perceval Jones ca parlamentar de Aberowen sunt numărate.

Se auziră din nou urale.

— Vreau să văd un laburist reprezentându-ne în Camera Comunelor!

Billy surprinse privirea tatălui său: chipul lui radia de bucurie.

— Vă mulţumesc pentru întâmpinarea voastră minunată!

Coborî de pe scaun şi ei îl aplaudară cu entuziasm.

— Frumos discurs, Billy, zise Tommy Griffiths. Dar cine va fi parlamentarul ăla laburist?

— Ia ghiceşte, Tommy băiete, răspunse Billy. Ai dreptul la trei încercări.

Filosoful Bertrand Russell vizită Rusia în acel an şi scrise o carte intitulată Practica şi teoria bolşevismului – aceasta aduse familia Leckwith în pragul divorţului.

Russell îi critica dur pe bolşevici. Cel mai rău era că o făcea dintr-o perspectivă stângistă. Spre deosebire de criticile conservatorilor, el nu susţinea că ruşii nu aveau dreptul să îl dea jos pe ţar, să le împartă ţăranilor pământurile nobilimii şi să îşi conducă singuri fabricile. Dimpotrivă, era de acord cu toate astea. Îi ataca pe bolşevici nu pentru că ar fi avut idealuri greşite, ci pentru că aveau idealuri corecte, dar nu se ridicau la înălţimea lor. Ca atare, concluziile lui nu puteau fi respinse ca fiind o simplă propagandă.

Bernie citi primul cartea. Fiind bibliotecar, îl oripila să facă notiţe pe cărţi, dar în acest caz făcu o excepţie, mâzgălind paginile cu comentarii mânioase, subliniind propoziţii şi scriind pe margini „Tâmpenii!” sau „Argument nefondat!” cu un creion.

Ethel o citi în timp ce alăpta copilul, care făcuse deja un an. Botezaseră fetiţa Mildred, însă îi spuneau Millie. Cealaltă Mildred se mutase în Aberowen cu Billy şi era deja însărcinată cu primul lor copil. Lui Ethel îi era dor de ea, dar era bucuroasă că putea folosi acum şi camerele de la etaj ale casei. Micuţa Millie avea părul cârlionţat şi o sclipire ghiduşă în priviri, care le amintea tuturor de Ethel.

Lui Ethel îi plăcu cartea – Russell era un scriitor plin de duh. Cu o nonşalanţă aristocratică, solicitase o întrevedere cu Lenin şi petrecuse o oră în compania marelui om de stat. Vorbiseră în engleză. Lenin îi zisese că lordul Northcliffe este cel mai bun propagandist la care putea spera: poveştile de groază din Daily Mail despre ruşii care spoliau aristocraţia poate că îngroziseră burghezia, dar urmau să aibă efectul contrar asupra clasei muncitoare britanice, după părerea lui.

Însă Russell spunea foarte clar că bolşevicii sunt complet nedemocratici. Dictatura proletariatului era cât se poate de reală, zicea el, însă conducătorii acesteia erau intelectuali din clasa de mijloc, precum Lenin şi Troţki, ajutaţi doar de proletarii care erau de acord cu vederile lor.

— Cred că este foarte îngrijorător, spuse Ethel când lăsă jos cartea.

— Bertrand Russell este un aristocrat! exclamă Bernie supărat. Este conte!

— Asta nu înseamnă că nu are dreptate.

Millie se opri din supt şi adormi. Ethel o mângâie cu vârful degetului pe obrazul moale.

— Russell este socialist. El se plânge că bolşevicii nu implementează socialismul.

— Cum poate susţine aşa ceva? Nobilimea a fost zdrobită.

— Da, dar la fel s-a întâmplat şi cu presa opoziţiei.

— O necesitate temporară…

— Cât de temporară? Revoluţia rusă are deja trei ani!

— Nu poţi face omletă fără să spargi nişte ouă.

— Mai spune că sunt arestări şi execuţii arbitrare şi că poliţia secretă este mai puternică acum decât pe vremea ţarului.

— Însă acum acţionează doar împotriva contrarevoluţionarilor, nu a socialiştilor.

— Socialismul înseamnă libertate chiar şi pentru contrarevoluţionari.

— Nu-i adevărat!

— Pentru mine asta înseamnă.

Tonul lor ridicat o trezi pe Millie. Simţind mânia din cameră, ea începu să plângă.

— Poftim, zise Ethel supărată. Uite ce-ai făcut.

Când Grigori reveni acasă după războiul civil, li se alătură Katerinei, lui Vladimir şi Annei în apartamentul lor confortabil din enclava guvernamentală instalată în vechiul fort al Kremlinului. Era prea confortabilă pentru gustul lui. Întreaga ţară suferea din cauza crizei alimentare şi a celei de combustibil, însă magazinele din Kremlin nu duceau lipsă de nimic. Complexul avea trei restaurante cu bucătari şcoliţi în Franţa şi, spre disperarea lui Grigori, ospătarii îşi ciocneau călcâiele în faţa bolşevicilor aşa cum o făcuseră în faţa vechii nobilimi. Katerina îi lăsa pe copii la creşă în timp ce ea se ducea la coafor. Seara, membrii Comitetului Central mergeau la operă în maşini cu şoferi.

— Sper că nu ne transformăm în noua nobilime, îi zise el Katerinei în pat, într-o noapte.

Ea râse dispreţuitor.

— Dacă aşa ar sta lucrurile, unde-mi sunt diamantele?

— Dar ştii că avem banchete, că mergem la clasa I în tren şi aşa mai departe.

— Aristocraţii nu făceau niciodată ceva folositor. Voi lucraţi câte douăsprezece, cincisprezece, optsprezece ore pe zi. Nu te poţi aştepta să căutaţi prin gunoaie după lemne de foc, cum fac săracii.

— Păi,