La rându-i, domnul de Blacas se apropie repede de baron, dar înfricoşarea curteanului împiedica orgoliul omului de stat să triumfe. Într-adevăr, era mult mai bine pentru el să fie umilit de prefectul poliţiei decât să-l umilească acesta într-o atare împrejurare.

— Sire..., îngăimă baronul.

— Ei, să auzim! spuse Ludovic al XVIII-lea.

Cedând unei mişcări deznădăjduite, ministrul poliţiei se năpusti la picioarele lui Ludovic al XVIII-lea, care se trase un pas înapoi, încruntând sprâncenele.

— Ai de gând să vorbeşti? întrebă el.

— O, sire, ce groaznică nenorocire! Sunt de deplâns. Nu mă voi consola niciodată.

— Domnule, spuse Ludovic al XVIII-lea, îţi ordon să vorbeşti.

— Sire, uzurpatorul a părăsit insula Elba la 28 februarie şi a debarcat la 1 martie.

— Unde? întrebă repede regele.

— În Franţa, sire, într-un mic port lângă Antibes, în golful Juan.

— Uzurpatorul a debarcat în Franţa, lângă Antibes, în golful Juan, la 250 de leghe de Paris, în ziua de 1 martie şi dumneata afli vestea aceasta abia astăzi, 3 martie... Ei, domnule, ceea ce îmi spui este cu neputinţă. Ori ţi s-a făcut un raport fals, ori eşti nebun.

— Din nenorocire, sire, este cât se poate de adevărat.

Ludovic al XVIII-lea făcu un gest de nedescris, de mânie şi spaimă şi se înălţă ca şi cum o lovitură neprevăzută îl lovise în acelaşi timp în inimă şi în faţă.

— În Franţa? exclamă el. Uzurpatorul în Franţa? dar nu se veghea a-supra omului acesta? ori poate cine ştie, erai de acord cu el?

— O, sire, declară ducele de Blacas, un om ca domnul Dandré nu poate fi acuzat de trădare. Sire, eram cu toţii orbi, iar ministrul poliţiei a împărtăşit orbirea generală, atâta tot.

— Dar... spuse Villefort; apoi, oprindu-se deodată: ah, ah, iertare, sire, făcu el înclinându-se; zelul de a vă sluji mă îndeamnă, Maiestatea voastră, să binevoiască a mă scuza.

— Vorbeşte, domnule, vorbeşte cu îndrăzneală, spuse regele. Singur dumneata ne-ai înştiinţat asupra nenorocirii. Ajută-ne să căutăm remediul.

— Sire, spuse Villefort, uzurpatorul e detestat în sud; cred că, dacă se hazardează în sud, se pot răzvrăti cu uşurinţă în contra lui Provenţa şi Languedocul.

— Da, fără îndoială, spuse ministrul, dar el înaintează prin Gap şi Sisteron.

— Înaintează? Înaintează? exclamă Ludovic al XVIII-lea. Vine va să zică asupra Parisului?

Ministrul poliţiei păstră o tăcere care echivala cu cea mai completă mărturisire.

— Şi Dauphiné-ul, domnule, îl întrebă regele pe Villefort, crezi că el poate fi ridicat ca Provenţa?

— Sire, sunt mâhnit că trebuie să spun Maiestăţii voastre un adevăr crud; dar spiritul Dauphiné-ului e departe de acela al Provenţei şi al Lan-guedocului. Montagnarzii sunt bonapartişti, sire.

— Aşadar, murmură Ludovic al XVIII-lea, uzurpatorul este bine informat. Şi câţi oameni are cu el?

— Sire, nu ştiu, spuse ministrul poliţiei.

— Cum nu ştii? Ai uitat să te informezi tocmai în privinţa aceasta? E drept că chestiunea prezintă puţină importanţă, adăugă el cu un zâmbet zdrobitor.

— Sire, nu puteam să mă informez. Depeşa cuprindea numai anunţarea debarcării şi a drumului luat de uzurpator.

— Dar cum ţi-a parvenit depeşa? întrebă regele.

Ministrul plecă fruntea şi o roşeaţă vie îi năpădi faţa.

— Prin telegraf, sire, îngăimă el.

Ludovic al XVIII-lea făcu un pas înainte şi îşi încrucişă braţele, aşa cum ar fi făcut Napoleon.

— Aşadar, spuse el, îngălbenind de mânie, şapte armate coalizate l-au răsturnat pe omul acesta. Un miracol ceresc m-a reaşezat pe tronul părinţilor mei după 25 de ani de exil. În aceşti 25 de ani am studiat, am sondat, am analizat oamenii şi lucrurile din Franţa aceasta care mi-era făgăduită, pentru că, ajuns la ţinta dorinţelor mele, o forţă pe care o ţineam în mână să explodeze şi să mă zdrobească...

— Sire, fatalitatea, murmură ministrul, simţind că o atare greutate, atât de neînsemnată pentru destin, ajungea să strivească un om.

— Va să zică, ceea ce spuneau despre noi duşmanii noştri este adevărat: "N-am învăţat nimic, n-am uitat nimic"? Dacă eram trădat ca el, încă mă consolam, dar să mă găsesc în mijlocul unor oameni ridicaţi de mine la demnităţi, care trebuiau să vegheze asupra mea cu mult mai multă grijă decât asupra lor, căci situaţia mea este şi a lor, înaintea mea ei nu erau nimic, după mine ei nu vor mai fi nimic şi să pier în chip jalnic prin incapacitate, prin inepţie! O, da, domnule, ai dreptate: fatalitatea!

Ministrul stătea încovoiat sub înfricoşătoarea învinovăţire. Domnul de Blacas îşi ştergea fruntea plină de sudoare. Villefort zâmbea în gându-i, căci îşi simţea importanţa sporită.

— Să cad, continuă Ludovic al XVIII-lea, care sondase de la prima o-chire abisul în care se înclina monarhia, să cad şi să aflu despre căderea mea prin telegraf. Oh, aş fi preferat să urc pe eşafodul fratelui meu, Ludovic al XVI-lea, decât să cobor astfel scara de la Tuileries alungat de ridicol... Domnule, dumneata nu ştii ce înseamnă ridicolul în Franţa şi totuşi ar fi trebuit să ştii.

— Sire, sire, murmură ministrul, fie-vă milă...

— Apropie-te, domnule de Villefort, continuă regele, adresându-se tânărului care, în picioare, nemişcat şi retras, urmărea mersul conversaţiei acesteia în care plutea năuc destinul unui regat. Apropie-te şi spune-i domnului că putea să afle dinainte tot ce nu a ştiut.

— Sire, era materialmente cu neputinţă să se ghicească proiectele pe care omul acesta le ascundea întregii lumi.

— Materialmente cu neputinţă? Da, vorbă mare, domnule. Din nefericire există vorbe mari, ca şi oameni mari, i-am măsurat eu. Materialmente cu neputinţă unui ministru care are o administraţie, birouri, agenţi, spioni şi 150 de mii de franci fonduri secrete, să ştie ce se petrece la 60 de leghe de coastele Franţei? Ei, bine, uite-l pe domnul acesta, care n-avea nici una din resursele dumitale la dispoziţie, uite-l pe domnul, un simplu magistrat, care ştia mai mult decât dumneata, cu întreaga dumitale poliţie şi care mi-ar fi salvat coroana dacă avea ca dumneata dreptul să dirijeze un telegraf.

Privirea ministrului poliţiei se întoarse cu o expresie de ciudă profun-dă asupra lui Villefort, care îşi înclină capul cu modestia triumfului.

— Nu spun asta pentru dumneata, Blacas, continuă Ludovic al XVIII-lea, căci dacă n-ai descoperit nimic; ai avut cel puţin inteligenţa de a persevera în bănuiala dumitale.