Cărți «Contele de Monte-Cristo vol.1 cărți online PDF 📖». Rezumatul cărții:
Cuvintele erau o aluzie la acelea pe care ministrul poliţiei le rostise atât de încrezător cu un ceas înainte.
Villefort înţelese jocul regelui. Altul s-ar fi lăsat poate dus de beţia laudei. El se temea însă să-şi facă un duşman de moarte din ministrul poliţiei, deşi simţi că acesta era pierdut în chip irevocabil. Într-adevăr, ministrul care, în plenitudinea puterii sale, nu ştiuse să ghicească taina lui Napoleon, putea, în zvârcolirile agoniei s-o intuiască pe a lui Villefort. Pentru aceasta era de ajuns să-l cerceteze pe Dantès. Îi veni deci în ajutor ministrului, în loc să-l copleşească.
— Sire, spuse Villefort, repeziciunea evenimentului e de natură să do-vedească Maiestăţii voastre că numai Dumnezeu putea să-l împiedice, stârnind o furtună. Ceea ce Maiestatea voastră crede, în ce mă priveşte, că ar fi efectul unei profunde perspicacităţi, se datorează pur şi simplu hazardului. Am profitat de acest hazard ca un servitor devotat, atâta tot. Nu-mi acordaţi mai mult decât merit, sire, pentru a nu reveni vreodată asupra primei impresii pe care vă veţi fi făcut-o despre mine.
Ministrul poliţiei mulţumi tânărului printr-o privire elocventă, iar Villefort înţelese că izbutise în proiectul său, că, adică, fără să piardă din recunoştinţa regelui, îşi făcuse un prieten pe care putea să conteze la nevoie.
— Bine, glăsui regele. Şi acum, domnilor, continuă el, întorcându-se spre domnul de Blacas şi spre ministrul poliţiei, nu mai am nevoie de dumneavoastră, astfel că puteţi să vă retrageţi. Ceea ce rămâne de făcut este de resortul ministrului războiului.
— Este o fericire, sire, spuse domnul de Blacas, că putem să ne bizuim pe armată. Maiestatea voastră ştie cât de devotată guvernului Vostru o zugrăvesc toate rapoartele.
— Nu-mi mai pomeni de rapoarte. Ştiu acum, duce, câtă încredere se poate avea în ele. A, dar în legătură cu rapoartele: domnule baron, ce ai aflat nou cu privire la afacerea din strada Saint-Jacques?
— Asupra afacerii din strada Saint-Jacques? exclamă Villefort, neputându-şi reţine un strigăt. Dar oprindu-se numaidecât:
— Iertare, sire, spuse el, devotamentul meu pentru Maiestatea voastră mă face să uit întruna, nu respectul ce am pentru ea, ― respectul acesta este prea adânc săpat în inima mea, ― ci regulile etichetei.
— Spune, domnule, declară Ludovic al XVIII-lea. Ai căpătat astăzi dreptul de a interoga.
— Sire, răspunse ministrul poliţiei, tocmai veneam astăzi să dau Maiestăţii voastre informaţiile noi pe care le culesesem cu privire la acest eveniment, când atenţia Maiestăţii voastre a fost abătută de teribila catastrofă din golf. Aceste informaţii n-ar mai prezenta acum nici un interes pentru rege.
— Dimpotrivă, domnule, dimpotrivă, spuse Ludovic al XVIII-lea, cred că afacerea aceasta are o legătură directă cu aceea care ne preocupă, iar moartea generalului Quesnel ne va pune poate pe calea unui mare complot intern.
Auzind de numele generalului Quesnel, Villefort se înfioră.
— Într-adevăr, sire, reluă ministrul poliţiei, totul ar îndreptăţi să se creadă că moartea nu e rezultatul unei sinucideri, cum se bănuise la început, ci al unui asasinat: generalul Quesnel ieşea, după cât se pare, de la un club bonapartist, când a dispărut. Un necunoscut îl căutase în dimineaţa aceea şi îi dăduse întâlnire în strada Saint-Jacques. Din nefericire, valetul generalului, care îl pieptăna în momentul când necunoscutul a fost introdus în cabinet, a auzit bine că el menţiona strada Saint-Jacques, dar n-a reţinut numărul.
Pe măsură ce ministrul poliţiei dădea regelui Ludovic al XVIII-lea a-ceste informaţii, Villefort, care părea suspendat de buzele lui, roşea şi pălea.
Regele se întoarse spre el.
— Dumneata nu eşti de părere cu mine, domnule de Villefort, că generalul Quesnel, despre care se putea crede că e ataşat uzurpatorului, dar care, în realitate, era cu totul de partea mea, a pierit victima unei capcane bonapartiste?
— Este posibil, sire, răspunse Villefort. Dar mai mult decât atât nu se ştie?
— Suntem pe urmele omului care i-a dat întâlnire.
— Pe urmele lui? repetă Villefort.
— Da, servitorul i-a dat semnalmentele. Un bărbat între 50-51 de ani, brun, cu ochii negri acoperiţi de sprâncene groase şi purtând mustăţi. Era îmbrăcat cu o redingotă albastră şi avea la butonieră o rozetă de ofiţer al Legiunii de Onoare. Ieri a fost urmărit un individ ale cărui semnalmente răspund exact celor pe care le-am menţionat dar s-a pierdut la colţul stră-zii Jussienne şi al străzii Coq-Héron.
Villefort se sprijini de spătarul unui jilţ; căci, pe măsură ce ministrul poliţiei vorbea, el simţea cum pământul îi fuge de sub picioare. Când văzu însă că necunoscutul a scăpat de urmărirea agentului, respiră.
— Domnule, îl vei căuta pe omul acesta, spuse regele ministrului poliţiei. Căci, dacă aşa cum totul mă îndreptăţeşte să cred, generalul Quesnel, care ne-ar fi fost atât de folositor în momentul acesta, a căzut victima unei crime, bonapartistă sau nu, vreau ca asasinii lui să fie crunt pedepsiţi.
Villefort avu nevoie de tot sângele rece pentru a nu trăda groaza inspirată de recomandarea regelui.
— Lucru ciudat, continuă regele cu o mişcare de ciudă, poliţia crede că a spus totul atunci când a spus a fost săvârşită o crimă şi că a făcut totul când a adăugat: suntem pe urma vinovaţilor.
— Sire, nădăjduiesc că, cel puţin în privinţa aceasta, Maiestatea voastră va fi satisfăcută.
— Bine, vom vedea. Nu te mai reţin, baroane. Domnule de Villefort, desigur că eşti obosit de călătoria lungă pe care ai făcut-o. Du-te de te o-dihneşte. Ai tras fără îndoială la părintele dumitale?
O pânză de lumină trecu peste ochii lui Villefort.
— Nu, sire, spuse el. Am tras la hotelul Madrid din strada Tournon.
— Dar l-ai văzut?
— Sire, am căutat să fiu adus întâi la domnul duce de Blacas.
— Dar îl vei vedea, îmi închipui.
— Nu cred, Sire.
— A, adevărat, spuse Ludovic al XVIII-lea, zâmbind în aşa fel încât să arate că repetatele-i întrebări nu au fost făcute fără intenţie. Uitam că dumneata eşti în conflict cu domnul Noirtier şi că acesta este un nou sacrificiu făcut cauzei regale pentru care trebuie să te despăgubesc.
— Sire, bunătatea pe care mi-o arată Maiestatea voastră e o recompensă care depăşeşte aşa de mult toate ambiţiile mele, încât nu mai