— N-are a face, domnule, nu te vom uita, fii sigur; până una alta (regele desprinse crucea Legiunii de onoare pe care o purta de obicei pe haina sa albastră, lângă crucea Sfântului Ludovic, deasupra plăcii ordinului Carmel şi Saint-Lazare şi, dând-o lui Villefort), până una alta, spuse el, ia crucea aceasta.

— Sire, glăsui Villefort, Maiestatea voastră se înşeală, crucea aceasta este de ofiţer.

— Ia-o aşa cum e, domnule, îi spuse Ludovic al XVIII-lea. N-am vreme să cer alta, Blacas vei avea grijă să fie eliberat brevetul domnului de Villefort.

Ochii lui Villefort se umeziră cu o lacrimă de bucurie orgolioasă. Luă crucea şi o sărută.

— Şi acum, întrebă el, care sunt ordinele pe care Maiestatea voastră îmi face onoarea de a mi le da?

— Odihneşte-te atât cât simţi nevoie şi gândeşte-te că, neputându-mă servi la Paris, poţi să-mi fii la Marsilia de cel mai mare folos.

— Sire, răspunse Villefort înclinându-se, într-o oră am părăsit Pari-sul.

— Du-te domnule, spuse regele, iar dacă te voi uita (memoria regilor e scurtă) nu te teme să-mi readuci aminte... Domnule baron, dă ordin să fie chemat ministrul de război. Rămâi, Blacas.

— Domnule, îi spuse ministrul poliţiei lui Villefort, ieşind de la Tuileries, ai intrat pe poarta principală şi cariera dumitale este asigurată.

"Va fi ea lungă oare?" murmură Villefort, salutându-l pe ministrul a cărui carieră era sfârşită şi căutând din ochi o trăsură să se întoarcă acasă.

O trăsură trecea pe chei. Villefort îi făcu un semn, trăsura se apropie; Villefort îşi dădu adresa şi se aruncă în fundul trăsurii lăsându-se în voia viselor sale ambiţioase. Peste zece minute, Villefort se afla la hotel; porunci să-i fie pregătiţi caii peste două ore şi să i se servească dejunul.

Tocmai se aşeză la masă, când soneria răsună sub o mână viguroasă: valetul se duse să deschidă, iar Villefort auzi un glas care-i pronunţa numele.

— Cine o fi aflat că sunt aici? se întrebă tânărul.

În momentul acela, valetul reintră.

— Ei, ce e? întrebă Villefort. Cine a sunat? Cine mă caută?

— Un străin care nu vrea să-şi spună numele.

— Cum? Un străin care nu vrea să-şi spună numele? Şi ce pofteşte de la mine străinul?

— Vrea să vorbească domnului.

— Mie?

— Da.

— M-a numit?

— Absolut.

— Şi cum arată străinul?

— Domnule, e un bărbat cam de cincizeci de ani.

— Scurt? Înalt?

— Cam de talia domnului.

— Brun sau blond?

— Brun, foarte brun: păr negru, ochi negri, sprâncene negre.

— Şi îmbrăcat, întrebă repede Villefort, îmbrăcat în ce fel?

— Cu o redingotă albastră, încheiată de sus şi până jos, decorat cu Legiunea de onoare.

— El e, murmură Villefort, pălind.

— Ei, la naiba, ― spuse, arătându-se în prag individul ale cărui semnalmente le-am dat în două rânduri până acum: frumoase maniere. La Marsilia e oare obiceiul ca fiii să-şi silească părintele să facă anticameră?

— Tată, exclamă Villefort; aşadar, nu m-am înşelat, bănuiam că eşti dumneata...

— Atunci, dacă bănuiai că sunt eu, reluă noul venit, punându-şi bastonul într-un colţ şi pălăria pe un scaun, dă-mi voie, dragă Gérard, să-ţi spun că nu e deloc frumos din partea ta să mă faci să aştept atâta.

— Lasă-ne, Germain, glăsui Villefort.

Servitorul ieşi, trădând o vădită uimire.

Capitolul XII   Tatăl şi fiul

Domnul Noirtier, ― căci într-adevăr el era, ― îl urmări din ochi pe servitor, până când acesta închise uşa. Apoi, temându-se, desigur, să nu asculte în anticameră, o redeschise imediat. Precauţia nu fu de prisos, iar iuţeala cu care Germain se retrase dovedi că el era scutit de păcatul care i-a pierdut pe primii noştri părinţi. Domnul Noirtier se osteni apoi să încuie singur uşa anticamerei, după care încuie uşa camerei de dormit, trase zăvoarele şi se înapoie cu mâna întinsă spre Villefort, care-i urmărise toate mişcările cu o uimire din care încă nu-şi revenise.

— O, dragul meu Gérard, spuse el tânărului, privindu-l cu un zâmbet a cărui expresie putea fi definită anevoie, ştii că nu ai aerul de a fi încântat că mă vezi?

— Ba da, tată, glăsui Villefort, sunt încântat, dar mă aşteptam aşa de puţin la vizita dumitale, încât ea m-a cam uluit.

— Dragul meu, urmă domnul Noirtier, aşezându-se, cred că şi eu aş putea, să-ţi spun la fel. Cum, îmi anunţi logodna la Marsilia pentru 28 februarie, iar la 3 martie eşti la Paris?

— Tată, nu te plânge că sunt aici, spuse Gérard, apropiindu-se de domnul Noirtier, căci am venit pentru dumneata, iar călătoria mea te va salva poate.

— Serios? spuse domnul Noirtier, întinzându-se molatic în jilţ; serios? Ia povesteşte-mi, domnule magistrat. E desigur ceva serios.

— Tată, ai auzit vorbindu-se de un club bonapartist care-şi ţine şedinţele în strada Saint-Jacques?

— Numărul 53? Da, eu sunt vice-preşedintele lui.

— Tată, sângele dumitale rece mă înfioară.

— Ce vrei, dragul meu, când ai fost proscris de montagnarzi, când ai ieşit din Paris într-o căruţă cu fân, când ai fost fugărit prin câmpiile Bordeaux-ului de copoii lui Robespierre, asta te oţeleşte pentru multe. Continuă deci. Ei, ce s-a petrecut la clubul din strada Saint-Jacques?

— A fost chemat acolo generalul Quesnel şi generalul Quesnel, ― plecat la 9 seara de la el de-acasă, ― a fost regăsit a treia zi în Sena.

— Şi cine ţi-a povestit istoria asta hazlie?

— Însuşi regele, domnule.

— Ei, bine, eu în schimbul poveştii dumitale, continuă Noirtier, îţi voi comunica o veste.

— Cred că ştiu, tată, ce vrei să-mi spui...

— A, ştii de debarcarea Maiestăţii sale Împăratul?

— Tăcere, tată, te rog, mai întâi pentru dumneata şi apoi pentru mine. Da, cunoşteam vestea şi o cunoşteam chiar înaintea dumitale, căci de trei zile gonesc nebun de la Marsilia la Paris, cu ciuda că nu pot trimite la 200 de leghe înaintea mea gândul care îmi frige mintea.

— De acum trei zile? Eşti nebun. Acum trei zile împăratul nu era îmbarcat.

— N-are a face, ştiam proiectul.

— Ei, cum?

— Printr-o scrisoare care ţi-era adresată din insula Elba.

— Mie?

— Dumitale şi pe care am surprins-o în portofelul mesagerului. Dacă scrisoarea cădea în mâinile altcuiva, în ceasul acesta, tată, ai fi fost poate împuşcat.

Părintele lui Villefort începu să râdă.

— Haide, haide, spuse el, se pare că Restauraţia a învăţat