de la impriu modul de a rezolva grabnic chestiunile... Împuşcat, dragul meu? Ce pripit eşti! Dar unde e scrisoarea? Te cunosc prea bine ca să mă tem că ai lăsat-o pe undeva.

— Am ars-o, de teamă să nu rămână vreun crâmpei, căci scrisoarea însemna condamnarea dumitale.

— Şi pierzania viitorului dumitale, răspunse Noirtier cu răceală. Da, înţeleg, dar n-am motive să mă tem.

— Fac mai mult decât atât, domnule, te salvez.

— La naiba, chestia devine mai dramatică: explică-te.

— Domnule, revin la clubul din strada Saint-Jacques.

— Se pare că clubul acesta stă în sufletul domnilor de la poliţie. De ce nu l-au căutat mai bine? L-ar fi găsit.

— Nu l-au găsit, dar sunt pe urma lui.

— Ştiu, ăsta e cuvântul consacrat: când poliţia rămâne de ruşine spune că e pe urme, iar guvernul aşteaptă liniştit ziua când ea va veni să spună, cu urechile plecate, că urma e pierdută.

— Da, dar a fost găsit un cadavru. Generalul Quesnel a fost ucis şi, în toate ţările din lume, aceasta se numeşte crimă.

— Crimă, zici? Nimic nu dovedeşte că generalul a fost victima unei crime. Zilnic se găsesc în Sena oameni care s-au aruncat din desperare, care s-au înecat, neştiind să înoate.

— Tată, ştii foarte bine că generalul nu s-a înecat din desperare şi că nu se scălda nimeni în Sena în luna ianuarie. Nu, nu tăgădui, moartea aceasta poartă calificativul de crimă.

— Şi cine a calificat-o astfel?

— Chiar regele.

— Regele? Îl credeam destul de filosof ca să înţeleagă că, în politică, nu există crimă. În politică, dragul meu, ştii ca şi mine că nu există oa-meni, ci idei. Nu sentimente, ci interese. În politică nu se ucide un om, se suprimă un obstacol, atâta tot. Vrei să ştii cum s-au petrecut lucrurile. Ei bine, am să-ţi spun. Credeam că putem să contăm pe generalul Quesnel, fiindcă ne fusese recomandat de pe insula Elba. Unul dintre noi, se duce la el şi îl invită să vină în strada Saint-Jacques, la o adunare unde va găsi prieteni. El vine şi i se desfăşoară tot planul; plecarea din insula Elba, debarcarea proiectată. Apoi, după ce el a ascultat totul, a auzit totul, când nu mai avea ce afla, răspunde că este regalist. Fiecare e pus să facă un jurământ, el îl face, dar cu atâta rea voinţă, încât însemna mai degrabă a-l ispiti pe Dumnezeu. Cu toate acestea, generalul a fost lăsat să iasă liber, absolut liber. Acasă nu s-a mai întors. Ce vrei, dragul meu? De la noi a plecat, dar o fi greşit drumul, atâta tot. Crimă! Nu zău, mă uimeşti, Villefort. Dumneata, substitut de procuror regal, construind o acuzare pe dovezi aşa de şubrede... Mi-a venit mie vreodată în gând să-ţi spun, când îţi exerciţi meseria de regalist şi faci să se taie capul unuia dintre ai mei: "Fiule, ai săvârşit o crimă?" Nu. Am spus: "Foarte bine, domnule, ai combătut victorios. Mâine revanşa."

— Dar, tată, ia seama, revanşa aceasta va fi grozavă, când ne-o vom lua noi.

— Nu te înţeleg.

— Te bizui pe întoarcerea uzurpatorului?

— Mărturisesc.

— Te înşeli, tată. Nu va face nici zece leghe în interiorul Franţei fără să fie urmărit, fugărit, prins ca o fiară.

— Dragul meu, împăratul este în momentul acesta pe drumul spre Grenoble, la 10 sau la 12 va fi la Lyon şi la 20 sau 25 la Paris.

— Populaţia se va ridica...

— Pentru a veni în întâmpinarea lui.

— N-are cu el decât câţiva oameni şi se vor trimite contra lui armate.

— Care vor forma o escortă pentru intrarea în capitală. Nu zău, dragă Gérard, nu eşti decât un copil. Te crezi bine informat, pentru că un telegraf îţi spune, la trei zile după debarcare: "Uzurpatorul a debarcat la Cannes, cu câţiva oameni; suntem în urmărirea lui." Dar unde e? Ce face? Habar nu ai. E urmărit, atâta ştii. Ei bine, va fi urmărit astfel până la Paris, fără să se tragă un foc.

— Grenoble şi Lyonul sunt oraşe fidele, care-i vor opune o barieră de netrecut.

— Grenoble îi va deschide porţile cu entuziasm. Lyonul întreg va veni să-l întâmpine. Crede-mă, suntem tot atât de bine informaţi ca şi voi, iar poliţia noastră preţuieşte cât a voastră. Vrei o dovadă? Vroiai să-mi ascunzi călătoria dumitale şi totuşi am ştiut de sosirea dumitale la o jumătate de oră după ce ai trecut bariera. Nu i-ai dat adresa decât vizitiului. Ei bine, îţi cunosc adresa şi dovada este că vin exact în momentul când te aşezi la masă. Sună deci şi cere încă un tacâm. Vom mânca împreună.

— Într-adevăr, răspunse Villefort, privindu-şi părintele cu uimire; într-adevăr, îmi pari bine informat.

— Ei, doamne, lucrul e foarte simplu. Voi, care ţineţi puterea, nu aveţi decât mijloacele pe care le dă banul. Noi, care o aşteptăm, le avem pe acelea pe care le dă devotamentul.

— Devotamentul? întrebă Villefort râzând.

— Da, devotamentul, aşa se numeşte în termeni cinstiţi ambiţia care nădăjduieşte.

Şi părintele lui Villefort întinse singur mâna spre cordonul soneriei pentru a chema servitorul, pe care nu-l chema fiul.

Villefort îi opri braţul.

— Stai, tată, încă un cuvânt, glăsui tânărul.

— Spune.

— Oricât de prost organizată ar fi poliţia regelui, ea ştie totuşi un a-mănunt grozav.

— Care?

— Semnalmentele omului care, în dimineaţa zilei când a dispărut generalul Quesnel, s-a prezentat la el.

— A, isteaţa poliţie ştie asta? Şi care sunt acestea?

— Tenul brun, păr, favoriţii şi ochi negri, redingotă albastră încheiată până la bărbie, rozeta de ofiţer al Legiunii de onoare la butonieră, pălărie cu boruri largi şi baston de trestie.

— Aha, ştie asta? spuse Noirtier. Şi de ce atunci nu a pus mâna pe om?

— Pentru că l-a pierdut ieri sau alaltăieri la colţul străzii Coq-Héron.

— Când îţi spuneam cu că poliţia voastră este o proastă...

— Da, dar dintr-un moment într-altul poate să-l găsească.

— Da, spuse Noirtier, privind cu nepăsare în juru-i. Da, dacă omul n-ar fi înştiinţat; dar este, şi, adăugă el zâmbind, îşi va schimba fizionomia şi costumul.

Rostind cuvintele acestea, el se ridică, îşi scoase redingota şi cravata, se îndreptă spre o masă pe care erau pregătite toate obiectele de toaletă ale