fiului său, luă un brici, îşi săpuni chipul şi, cu o mână perfect sigură, dădu jos favoriţii compromiţători care ofereau poliţiei un document aşa de preţios.

Villefort îl privea cu o groază în care intra şi admiraţie.

După retezarea favoriţilor, Noirtier dădu părului altă formă; luă, în locul cravatei negre, una colorată, care se afla deasupra unui geamantan deschis; îmbrăcă, în locul redingotei albastre, încheiată până la gât, o redingotă cafenie şi răscroită a lui Villefort; încercă la oglindă pălăria cu boruri întoarse a tânărului, păru mulţumit de cum îi venea şi, lăsându-şi bastonul de trestie în colţul căminului unde-l pusese, făcu să şuiere în mâna-i nervoasă o nuieluşă de bambus cu care elegantul substitut dădea mersului său acea dezinvoltură ce forma una din calităţile-i de seamă.

— Ei, spuse el, întorcându-se spre fiul său, după ce transformarea fu gata, crezi că poliţia ta mă recunoaşte acum?

— Nu, tată, îngăimă Villefort. Cel puţin aşa nădăjduiesc.

— Acum, dragă Gérard, continuă Noirtier, mă încred în prudenţa ta pentru a face să dispară toate lucrurile astea pe care ti le las în grijă.

— O, fii liniştit, tată, spuse Villefort.

— Da, da! Acum cred că tu ai dreptate şi că se prea poate, într-adevăr, să-mi fi salvat viaţa. Dar fii pe pace, îţi voi înapoia serviciul curând.

Villefort clătină din cap.

— Nu eşti convins?

— Nădăjduiesc, cel puţin, că te înşeli.

— Ai să-l mai vezi pe rege?

— Poate.

— Vrei să treci în ochii lui drept profet?

— Tată, profeţii nenorocirii sunt rău veniţi la curte.

— Da, dar într-o zi sau alta li se face dreptate. Şi, presupunând o a doua Restauraţie, vei trece atunci drept un om mare.

— În sfârşit, ce să-i spun regelui?

— Spune-i acestea: "Sire, sunteţi înşelat asupra spiritului armatei. Cel pe care îl numiţi la Paris căpcăunul din Corsica şi căruia la Nevers i se mai spune uzurpatorul, se numeşte de pe acum la Lyon, Bonaparte şi la Grenoble, Împăratul. Îl crezi fugărit, urmărit. El merge, se repede ca vulturul pe care-l readuce. Soldaţii pe care îi crezi agonizând de foame, frânţi de oboseală, gata să dezerteze, sporesc ca atomii de zăpadă în jurul fulgului care se precipită. Sire, pleacă. Lasă Franţa în mâna adevăratului ei stăpân care n-a cumpărat-o, ci a cucerit-o. Pleacă, sire, nu pentru că te-ar paşte vreun pericol, ― adversarul vostru este de-ajuns de tare ca să vă graţieze, ci pentru că ar fi umilitor pentru un nepot al Sfântului Ludovic să-şi datoreze viaţa omului de la Arcole, de la Marengo şi de la Austerlitz. Spune-i astea, Gérard, sau, mai bine zis, pleacă, nu-i spune nimic; tăinuieşte-ţi călătoria. Nu te lăuda cu ce-ai venit să faci şi cu ce-ai făcut la Paris. Reia-ţi postul, întoarce-te la Marsilia noaptea, intră la tine printr-o uşă dosnică şi rămâi acolo, cuminte, umil, neştiutor mai cu seamă inofensiv, căci, de data aceasta îţi jur, vom proceda cu oameni viguroşi, care-şi cunosc duşmanii. Du-te, fiul meu, du-te, dragă Gérard, şi, în schimbul supunerii faţă de ordinele părinteşti sau, dacă preferi, în schimbul respectului pentru sfaturile unui prieten, te vom menţine la locul tău. Va fi, adăugă Noirtier zâmbind, un mijloc pentru tine de a mă salva încă o dată dacă bascula politică te va readuce pe tine sus şi pe mine jos. Adio, dragă Gérard. La viitoarea ta călătorie, să tragi la mine.

Şi Noirtier ieşi cu liniştea care nu-l părăsise o clipă cât ţinuse anevoioasa conversaţie.

Palid şi agitat, Villefort alergă la fereastră, desfăcu perdeaua şi îl văzu trecând calm, netulburat, printre doi sau trei oameni cu înfăţişare suspectă, ascunşi la colţul străzilor şi care stăteau poate acolo ca să-l aresteze pe omul cu favoriţi negri, cu redingotă albastră şi cu pălărie cu boruri late.

Villefort rămase astfel în picioare, respirând greu, până când părintele său dispăru la răspântia Bussy. Atunci se năpusti asupra obiectelor părăsite de el, băgă în fundul geamantanului cravata neagră şi redingota albastră, mototoli pălăria pe care o vârî jos, într-un dulap, rupse bastonul de trestie în trei, aruncându-l în foc, îşi puse o şapcă de voiaj, chemă valetul, îi interzise cu o privire ploaia de întrebări pe care acesta se simţea îmboldit să le pună, plăti nota hotelului, sări în trăsura care-l aştepta pregătită, află la Lyon că Bonaparte intrase în Grenoble şi, în mijlocul agitaţiei care domnea pe tot cuprinsul drumului, sosi la Marsilia, stăpânit de toţi fiorii care intră în inima omului dimpreună cu ambiţia şi cu cele dintâi onoruri.

 

 

Capitolul XIII   Cele o sută de zile

 

 

Domnul Noirtier era un bun profet, iar lucrurile se desfăşurară cu iuţeala prevestită de el. Cunoaşteţi întoarcerea de pe insula Elba, întoarcere ciudată, miraculoasă, care, fără precedent, va rămâne probabil neimitată în viitor.

Ludovic al XVIII-lea nu încercă decât în mod slab să preântâmpine greaua lovitură. Lipsa de încredere în oameni îi răpea încrederea în evenimente. Regalitatea sau, mai bine zis, monarhia abia reconstituită de el se clatină pe baza ei încă nesigură şi un singur gest al împăratului nărui întregul edificiu, ― amestec inform de vechi prejudecăţi şi de idei noi. Villefort nu avu deci de la regele său decât recunoştinţa, nu numai inutilă pentru moment, dar chiar periculoasă şi crucea de ofiţer al Legiunii de onoare, pe care avu prudenţa să n-o arate, deşi domnul de Blacas, aşa cum îi recomandase regele, se grăbi să-i expedieze brevetul.

Napoleon l-ar fi destituit desigur pe Villefort de nu s-ar fi aflat sub protecţia lui Noirtier, devenit atotputernic la curtea celor O sută de Zile, atât prin pericolele pe care le înfruntase, cât şi prin serviciile pe care le adusese. Astfel, precum făgăduise, girondinul de la 93 şi senatorul de la 1806 ocroti pe cel care îl ocrotise şi pe el în ajun.

Toată puterea lui Villefort se mărgini deci, în răstimpul acestei evocări a imperiului, a cărui a doua cădere putu de altminteri s-o prevadă foarte uşor, la a înăbuşi secretul pe care Dantès fusese pe punctul de a-l divulga.

Fu destituit numai procurorul regal, bănuit de moliciune întru bonapartism.

Totuşi puterea imperială abia fusese restabilită, adică împăratul abia ocupase Palatul Tuileries, părăsit de Ludovic al XVIII-lea şi abia se lansaseră