ordinele sale numeroase şi divergente din cabinetul mic unde, o dată cu Villefort, i-am introdus pe cititorii noştri şi unde, pe masa de nuc, găsise deschisă încă, plină pe jumătate, tabachera lui Ludovic al XVIII-lea, că, în ciuda atitudinii magistraţilor săi, Marsilia începu să simtă pâlpâind tăciunii războiului civil, totdeauna nestinşi complet la Sud. Puţin trebui atunci ca represaliile să nu treacă dincolo de tărăboiul cu care fură asediaţi regaliştii zăvorâţi prin casele lor şi de afronturile publice care îi urmăriră pe cei ce se încumetau să iasă.

Printr-un reviriment firesc, vrednicul armator pe care l-am arătat ca aparţinând partidului popular, deveni, la rându-i, în momentul acesta, ― nu vom spune atotputernic, căci domnul Morrel era un om prudent, oarecum timid, ca toţi cei care şi-au făcut o înceată şi trudnică situaţie comercială, ― dar în măsură, deşi depăşit de bonapartiştii zeloşi care-l tratau de moderat, în măsură, zic, să ridice glasul pentru a face să se audă o reclamaţie. Reclamaţia aceasta, precum veţi bănui uşor, se referea la Dantès.

Villefort rămăsese în picioare, deşi superiorul său căzuse, iar căsătoria sa, cu toate că nerevocată, fusese amânată pentru timpuri mai bune. Dacă împăratul îşi păstra tronul, Gérard va avea nevoie de o altă alianţă, iar părintele său se va însărcina să i-o găsească; dacă o a doua Restauraţie îl va readuce pe Ludovic al XVIII-lea în Franţa, influenţa domnului Saint- Méran sporea dimpreună cu a sa, astfel că, mai mult decât oricând, căsătoria devenea iarăşi o partidă strălucită.

Substitutul de procuror regal rămase deci, deocamdată, primul magistrat din Marsilia când, într-o dimineaţă, uşa sa se deschise şi îi fu anunţat domnul Morrel.

Altcineva s-ar fi grăbit să vină în întâmpinarea armatorului, iar prin graba sa şi-ar fi trădat slăbiciunea. Villefort era însă un om superior, care avea, dacă nu practica, cel puţin instinctul tuturor lucrurilor. ÎI sili pe Morrel să facă anticameră, aşa cum ar fi făcut sub Restauraţie, cu toate că nu era nimeni la el, ci pentru simplul motiv că era regula ca un substitut de procuror regal să oblige la anticameră. Apoi, după un sfert de oră pe care el îl întrebuinţă citind două sau trei ziare de nuanţe diferite, porunci ca armatorul să fie introdus.

Domnul Morrel se aştepta să-l găsească pe Villefort abătut. Îl găsi aşa cum îl văzuse cu şase săptămâni înainte, adică liniştit, ferm, plin de acea politeţe rece, ― cea mai de netrecut dintre toate barierele care despart omul ridicat, de omul de rând.

Intrase în cabinetul lui Villefort convins că magistratul va tremura văzându-l şi, dimpotrivă, se pomenea înfiorat şi emoţionat el dinaintea personajului iscoditor care-l aştepta cu cotul rezemat de birou.

Se opri la uşă. Villefort îl privi ca şi cum îl recunoştea cu greu. În sfârşit, după câteva clipe de examinare şi de tăcere, în răstimpul cărora vrednicul armator îşi răsucea pălăria în mâini:

— Domnul Morrel, dacă nu mă înşel? zise Villefort.

— Da, domnule, eu, răspunse armatorul.

— Apropie-te, continuă magistratul făcând cu mâna un semn protector şi spune-mi cărei împrejurări datorez cinstea vizitei dumitale.

— Nu bănuiţi, domnule? întrebă Morrel.

— Nu, câtuşi de puţin. Ceea ce nu mă împiedică să fiu cât se poate de dispus a-ţi fi pe plac, dacă lucrul stă în puterea mea.

— Lucrul depinde în întregime de dumneavoastră, domnule, spuse Morrel.

— Explică-te atunci.

— Domnule, continuă armatorul, recăpătându-şi siguranţa pe măsură ce vorbea şi tare, de altminteri, pe dreptatea cauzei sale şi a poziţiei sale, vă reamintiţi că, cu câteva zile înainte de a se afla de debarcarea Maiestăţii sale Împăratul, venisem să reclam indulgenţa dumneavoastră pentru un tânăr nenorocit, un marinar, secund pe bordul bricului meu. Era acuzat, dacă vă amintiţi, de legăturile cu insula Elba. Legăturile acestea, care erau o crimă pe atunci, sunt astăzi titluri de favoare. Dumneavoastră, care îl serveaţi pe Ludovic al XVIII-lea, nu l-aţi menajat, domnule. Eraţi dator s-o faceţi. Astăzi îl serviţi pe Napoleon şi trebuie să-l protejaţi. E, de asemeni, datoria dumneavoastră. Vin deci să vă întreb ce a devenit el.

Villefort făcu o sforţare uriaşă să se stăpânească.

— Numele acestui om? întrebă el. Fii bun şi spune-mi numele lui.

— Edmond Dantès.

Evident, Villefort ar fi preferat, ca într-un duel, să primească focul adversarului său de la 25 de paşi, decât să audă rostit acest nume în faţa sa. Nu clipi totuşi.

"În chipul acesta, îşi spuse Villefort, n-au să mă poată acuza că am făcut din arestarea tânărului o chestiune pur personală."

— Dantès? Edmond Dantès, zici?

— Da, domnule.

Villefort deschise atunci un registru gros, aflat într-un sertar vecin, trecu la o masă, de la masă trecu la dosar şi, întorcându-se spre armator:

— Eşti sigur că nu te înşeli, domnule? îi spuse el cu aerul cel mai natural.

Dacă Morrel ar fi fost un om mai fin sau mai luminat asupra afacerii, i s-ar fi părut bizar ca substitutul de procuror regal să-i răspundă în chestiuni cu totul străine de resortul lui. Şi s-ar fi întrebat de ce Villefort nu-l trimite la registrele închisorii, la guvernatorii de închisoare, la prefectul departamentului. Dar Morrel, căutând zadarnic teama pe chipul lui Villefort, nu mai văzu ― din moment ce orice temere îi părea absentă ― decât condescendenţă. Villefort calculase exact.

— Nu, domnule, spuse Morrel, nu mă înşel. De altminteri îl cunosc pe bietul băiat de zece ani şi este în serviciul meu de patru. Am venit, vă amintiţi, acum şase săptămâni, rugându-vă să fiţi drept cu bietul băiat. M-aţi primit destul de rău şi mi-aţi răspuns în chip nemulţumit. O, regaliştii erau severi cu bonapartiştii pe vremea aceea.

— Domnule, răspunse Villefort, bravând situaţia cu iuţeala şi cu sângele-i rece de totdeauna, eram regalist pe vremea când credeam că Bourbonii sunt nu numai moştenitori legitimi ai tronului, dar şi aleşii naţiunii. Însă întoarcerea miraculoasă, ai cărei martori am fost, mi-a dovedit că mă înşelam. Geniul lui Napoleon a învins. Monarhul legitim e monarhul iubit.

— Bravo! strigă Morrel, cu sinceritatea-i naivă, îmi face plăcere să vă aud vorbind astfel şi nutresc speranţe pentru soarta lui Edmond.

— Ia stai, reluă Villefort, răsfoind alt registru. Am găsit: un marinar, nu-i aşa, care se însura cu o catalană?