— Cum aşa?

— Ştiţi că, ieşind de la mine, a fost dus la arestul din Palatul Justiţiei.

— Da, şi?

— Ei şi am raportat la Paris. Am expediat hârtiile găsite asupra lui. Ce vrei, eram dator... iar la 8 zile după arestare, prizonierul a fost ridicat.

— Ridicat? exclamă Morrel. Dar ce s-a făcut cu bietul băiat?

— O, linişteşte-te! O fi fost transportat la Fenestrellers, la Pignerol, pe insulele Sainte-Marguerite, ceea ce în termeni administrativi se cheamă că a fost exilat. Într-o bună dimineaţă ai să-l vezi revenind la comanda vasului său.

— Să vină când va vrea, locul lui este păstrat. Dar cum de nu s-a înapoiat până acum? Cred că prima grijă a justiţiei bonapartiste ar fi trebuit să fie punerea în libertate a celor închişi de justiţia regalistă.

— Nu rosti acuzaţii tari, scumpe domnule Morrel, răspunse Villefort. În toate trebuie să se procedeze legal. Ordinul de încarcerare venise de sus, e nevoie ca tot de sus să vină şi ordinul de eliberare. Iar Napoleon s-a înapoiat abia de 15 zile. Scrisorile de anulare trebuie să fie expediate.

— Dar, întrebă Morrel, nu este nici o cale ca să se grăbească formalităţile, acum când noi triumfăm. Am oarecari prieteni, oarecare influenţă. Pot să obţin ridicarea sentinţei.

— Nu s-a dat nici o sentinţă.

— Atunci a arestării.

— În materie politică, nu există registru de arestări. Guvernele au uneori interesul ca un om să dispară fără a lăsa urmă: notele de închisoare ar călăuzi cercetările.

— Poate că era astfel sub Bourboni, dar acum...

— Dragă domnule Morrel, aşa e în toate timpurile. Guvernele se succed şi se aseamănă. Maşina penitenciară, montată sub Ludovic al XVIII- lea, merge şi astăzi aproape ca la Bastilia. Împăratul a fost totdeauna mai strict în ce priveşte regulamentul închisorilor sale decât însuşi marele rege, iar numărul încarceraţilor, despre care registrele nu păstrează nici o urmă, este incalculabil:

Atâta bunăvoinţă ar fi zdruncinat chiar certitudinile, iar Morrel nu avea nici măcar bănuieli.

— Dar, în sfârşit, domnule de Villefort, spuse el, ce sfat mi-aţi da care să grăbească întoarcerea bietului Dantès?

— Unul singur, domnule. Adresează o petiţie ministerului justiţiei!

— O, domnule, ştim ce înseamnă petiţiile: ministrul primeşte două sute pe zi şi nu citeşte patru.

— Da, reluă Villefort, dar va citi o petiţie trimisă de mine, recomandată de mine, adresată direct de mine.

— Şi aţi vrea să trimiteţi dumneavoastră petiţia aceasta?

— Cu cea mai mare plăcere. Dantès putea să fie vinovat atunci. El e însă inocent astăzi şi e de datoria mea să redau libertatea aceluia pe care am fost dator să-l bag în închisoare.

Villefort preântâmpină astfel pericolul unei anchete, puţin probabilă, dar posibilă, anchetă care ar fi însemnat, cu siguranţă, pierzania lui.

— Dar cum se scrie ministrului?

— Aşază-te aici, domnule Morrel, spuse Villefort, cedând locul său armatorului. Îţi voi dicta.

— Aveţi bunătatea aceasta?

— Nici vorbă. Să nu pierdem timp. Am pierdut şi aşa prea mult.

— Da, domnule, să ne gândim că bietul băiat aşteaptă, suferă şi îşi pierde poate speranţa.

Villefort se înfioră gândindu-se la prizonierul care îl blestema în tăcere şi în întuneric. Mersese însă prea departe ca să poată da înapoi: Dantès trebuia să fie zdrobit între roţile ambiţiei sale.

— Aştept, domnule, spuse armatorul, stând în fotoliul lui Villefort, cu un condei în mână.

Villefort dictă atunci o cerere prin care, desigur, într-un scop excelent, exagera patriotismul lui Dantès şi serviciile aduse de el cauzei bonapartiste. În cererea aceasta Dantès devenise unul dintre cei mai activi agenţi ai întoarcerii lui Napoleon. Evident că, văzând o astfel de petiţie, ministrul va face imediat dreptate, dacă dreptatea nu era până atunci făcută.

După ce petiţia fu scrisă, Villefort o reciti cu glas tare.

— Aşa, spuse el. Şi acum încrede-te în mine.

— Petiţia va pleca fără întârziere, domnule?

— Astăzi chiar.

— Recomandată de dumneavoastră?

— Cea mai bună recomandaţie pe care o pot pune, domnule, este de a confirma tot ce spui dumneata în cerere.

Villefort se aşeză, la rându-i şi aplică pe un colţ al petiţiei: certificarea sa.

— Acum, domnule, ce trebuie să fac? întrebă Morrel.

— Să aştepţi, reluă Villefort. Garantez eu pentru tot.

Asigurarea îi dădu speranţe lui Morrel. Plecă de la substitutul de procuror regal încântat de aceasta şi se duse să-l vestească pe bătrânul părinte al lui Dantès că-şi va revedea în curând fiul.

Villefort, în loc să o trimită la Paris, păstră cu grijă în mâinile sale cererea care, salvându-l pe Dantès în prezent, îl compromitea aşa de năpraznic în viitor, în ipoteza când pe viitor înfăţişarea Europei şi întorsătura evenimentelor ar îngădui-o, adică în cazul unei a doua Restauraţii.

Dantès rămase deci prizonier. Pierdut în adâncimile carcerii sale, el nu auzi zgomotul formidabil al prăbuşirii tronului lui Ludovic al XVIII-lea şi acela, mai năpraznic, al năruirii imperiului.

Dar Villefort urmărise totul cu un ochi vigilent, ascultase totul cu o ureche atentă. De două ori, în intervalul scurtei apariţii imperiale, care se numeşte cele o sută de zile, Morrel revenise, stăruind mereu pentru eliberarea lui Dantès şi de fiecare dată Villefort îl liniştise cu făgăduieli şi speranţe. În sfârşit, sosi Waterloo, Morrel nu se mai arătă la Villefort. Arma-torul făcuse pentru tânărul său prieten tot ce omeneşte se putea face.

A încerca tentative noi sub a doua Restauraţie, însemna a se compromite fără folos.

Ludovic al XVIII-lea se reurcă pe tron. Villefort, pentru care Marsilia era plină de amintiri devenite pentru el remuşcări, ceru şi obţinu locul de procuror regal, vacant la Toulouse. La 15 zile după instalarea sa în noua reşedinţă se însură cu domnişoara Renée de Saint-Méran, al cărei părinte era la curte mai bine decât oricând.

Iată cum, de-a lungul celor o sută de zile şi după Waterloo, Dantès rămase sub zăvoare, uitat, dacă nu de oameni, cel puţin de Dumnezeu.

Danglars înţelese toată greutatea loviturii cu care îl izbise pe Dantès, când îl văzuse pe Napoleon revenind în Franţa. Denunţul lui îşi atinsese ţinta şi, ca toţi oamenii cu anumite însuşiri pentru crimă, dar cu o inteligenţă mijlocie pentru viaţa obişnuită, numi această coincidenţă bizară un decret al Providenţei.

Când Napoleon se, înapoie la Paris şi când glasul său răsună din nou,