imperios, puternic, Danglars se înfricoşă. Se aşteptă să-l vadă în fiecare clipă reapărând pe Dantès, Dantès care ştia totul, Dantès ameninţător şi puternic pentru toate răzbunările. Exprimă atunci domnului Morrel dorinţa de a părăsi serviciul pe mare şi ceru să fie recomandat de el unui negustor spaniol, la care intră pe la sfârşitul lui martie, adică după 10 sau 12 zile de la intrarea lui Napoleon la Tuileries. Plecă deci la Madrid şi nu se mai auzi de el.

Fernand nu pricepu nimic. Dantès era absent, mai mult nu-i trebuia. Ce devenise acesta? Nu căuta să afle. Decât, în răstimpul pe care i-l lăsa absenţa lui, se strădui s-o amăgească pe Mercédès asupra motivelor ab-senţei şi să făurească planuri de emigrare şi de răpire. Din când în când, de asemeni şi acestea erau ceasurile sumbre ale vieţii sale, el se aşeza sus pe capul Pharo, în locul unde se distinge deopotrivă Marsilia şi satul Catalani, privind trist, nemişcat, ca o pasăre de pradă, dacă nu cumva îl vede, pe unu din cele două drumuri, pe tânărul frumos, cu mers sprinten, cu capul sus, care devenise şi pentru el mesagerul unei grele răzbunări. Atunci, planul lui Fernand era făcut: va zdrobi capul lui Dantès cu un foc de puşcă şi se va sinucide apoi, pentru a da o coloratură asasinatului. Fer-nand se amăgea însă: el nu s-ar fi sinucis niciodată, căci nădăjduia mereu.

Între timp şi printre atâtea fluctuaţii dureroase, imperiul chemă o ul-timă rezervă de soldaţi şi toţi oamenii în stare să poarte arme se năpustiră în afara Franţei, la glasul răsunător al Împăratului. Fernand plecă împreună cu ceilalţi, părăsind coliba şi pe Mercédès, ros de gândul mohorât şi grozav că, în urma lui, poate rivalul va reveni şi se va însura cu aceea pe care el o iubea.

Dacă Fernand s-ar fi sinucis vreodată, ar fi făcut-o, părăsind-o pe Mercédès.

Atenţiile lui pentru Mercédès, mila pe care părea că o arată faţă de nenorocirea ei, grija de a-i satisface dorinţele cele mai neînsemnate, produseseră efectul pe care se produc totdeauna asupra inimilor generoase aparenţele devotamentului: Mercédès, care îl iubise totdeauna pe Fernand în chip prietenesc, îşi spori faţă de el cu un nou sentiment, recunoştinţa.

— Frate, îi spuse ea, punând sacul de recrut pe umerii catalanului, frate, singurul meu prieten, nu te lăsa ucis, nu mă lăsa singură pe lumea aceasta, unde plâng şi unde voi rămâne singură, când tu nu vei mai fi.

Cuvintele acestea, rostite în momentul plecării, dădură lui Fernand oarecare speranţă. Dacă Dantès nu se înapoia, Mercédès, va putea, deci, să-i aparţină într-o zi.

Mercédès rămase singură pe pământul sterp care nu i se păruse niciodată aşa de arid, având ca orizont marea imensă. Scăldată în lacrimi, a-semenea făpturii nebune, despre care ne vorbeşte dureroasa poveste că era văzută rătăcind mereu în preajma satului Catalani. Uneori, oprindu-se sub soarele arzător al sudului, în picioare, neclintită, mută ca o statuie, privind Marsilia. Alteori, aşezată pe ţărm, ascultând geamătul mării, etern ca şi durerea ci şi întrebându-se întruna dacă nu era mai bine să se plece îna-inte, să se lase dusă de greutatea ei, să se deschidă abisul şi s-o înghită, decât să sufere astfel crudele alternative ale unei aşteptări fără speranţă.

Nu curajul i-a lipsit fetei pentru a-şi îndeplini planul, ci religia i-a venit în ajutor şi a salvat-o de sinucidere.

Caderousse fu chemat ca şi Fernand, numai că el, fiind mai vârstnic cu opt ani decât catalanul şi însurat, nu făcu parte decât din a treia strigare şi fu expediat pe coaste.

Bătrânul Dantès, care nu mai era susţinut decât de speranţă, o pierdu la căderea Împăratului.

Exact la cinci luni după despărţirea de fiul său şi aproape în acelaşi ceas când acesta fusese arestat, el îşi dădu ultima suflare în braţele fetei.

Domnul Morrel făcu faţă tuturor cheltuielilor de înmormântare şi plăti micile datorii pe care bătrânul le făcuse în timpul bolii.

Nu era numai recunoştinţă în purtarea lui, era şi curaj. Sudul se afla în flăcări şi era o crimă să ajuţi, chiar pe patul de moarte, părintele unui bonapartist aşa de periculos ca Dantès.

 

 

Capitolul XIV   Prizonierul furios şi prizonierul nebun

 

 

La vreun an după întoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea, se produse o vizită a domnului inspector general al închisorii.

Dantès auzi din fundul carcerei sale huruind şi scrâşnind, toate acele pregătiri care stârneau sus mult zgomot, însă care jos ar fi fost zgomote neînsemnate pentru orice altă ureche decât aceea a unui prizonier obişnuit să asculte în tăcerea nopţii păianjenul care îşi ţese pânza şi căderea periodică a stropului de apă căruia îi trebuie un ceas pentru a se forma pe tavanul carcerei.

Bănui că se petrecea la cei vii ceva neobişnuit. Trăia de aşa de multă vreme într-un mormânt, încât se putea considera de-a binelea ca mort.

Într-adevăr, inspectorul vizită, una după alta, camerele, celulele şi carcerele. Fură interogaţi numeroşi prizonieri. Erau cei pe care blândeţea sau îndobitocirea lor îi recomanda bunăvoinţei administraţiei. Inspectorul îi întrebă cum erau hrăniţi şi ce reclamaţii aveau de făcut.

Răspunseră unanim că hrana era nesuferită şi reclamau libertatea.

Inspectorul îi întrebă atunci dacă nu aveau să-i spună şi altceva.

Ei clătinară din cap. Ce alt bun decât libertatea pot să ceară prizonierii?

Inspectorul se întoarse zâmbind şi îi spuse guvernatorului:

— Nu ştiu de ce suntem trimişi să facem turneele astea inutile. Cine vede un prizonier, vede o sută, cine aude un prizonier, aude o mie. Totdeauna acelaşi lucru: prost hrăniţi şi nevinovaţi. Mai aveţi alţii?

— Da, avem prizonieri periculoşi sau nebuni, pe care îi ţinem la carceră.

— Haide, glăsui inspectorul cu un aer de profundă oboseală, să ne facem meseria până la cap. Să coborâm în carcere.

— Aşteptaţi, spuse guvernatorul, să trimitem măcar după doi oameni. Deţinuţii săvârşesc uneori, chiar din silă de viaţă şi pentru a fi condamnaţi la moarte, acte inutile, de deznădejde: aţi putea fi victima unui astfel de act.

— Luaţi-vă atunci precauţiile, spuse inspectorul.

Într-adevăr, se trimise după doi soldaţi şi se începu coborârea pe o scară aşa de împuţită, de infectă, de mucezită, încât simpla trecere printr-un atare loc vătăma neplăcut vederea, mirosul şi respiraţia.

— Oh, făcu inspectorul, oprindu-se